Lecțiile plagiatului d-lui Ponta

Nu mi-e greu să recunosc: pe cât de mediatizat este un eveniment, pe atât de greu mă decid să scriu despre el. Reacționez cu o întârziere justificată, încerc să adulmec toate informațiile posibile, caut o anumită logic și apoi îmi formulez anumite opinii. Tot șantierul acesta cere timp, dar ar fi culmea să avem plan și la blogărit.

Cu riscul de a vă exaspera, mă voi referi aproape didactic la lecțiile pe care ni le livrează plagiatul pontanian. N-a fost primul și (din păcate) nu va fi nici ultimul, dar e celebru. Doar nu toți doctorii certați cu etica ajung prim-miniștri, nu-i așa?! În sensul acesta înțeleg perfect rapacitatea presei în ceea ce privește subiectul. Într-o primă instanță d-l Ponta ni se înfățișează ca român descurcăreț. A trecut printre jaloanele învățământului post-universitar, a ajuns pe val într-un partid care trecea prin mari convulsii, iar apoi, din cauza unui algoritm anume, ajunse prim-ministru. Toate cu o precocitate de invidiat și cu un aplomb aproape irezistibil. Numai că lucrurile nu avansează liniar, fără sincope. Așa se face că, în plină caniculă, primul-ministru cade răpus de acuzația de plagiat. Trece prin toate fazele: stupefacție, negare, cordialitate și promisiunea demisiei. În fond, scaldă toată povestea într-o mârlănie jenantă, după cum voi încerca să arăt.

Prima lecție a plagiatului pontanian este că învățământul e bolnav. Ne aruncăm instinctiv la gâtul d-lui Ponta, uitând parcă un detaliu: înainte de a primi titlul, lucrarea sa a trecut prin mâna mai multor referenți. Aceștia, profesori universitare cu vechime (pentru că aceasta e uzanța), ar fi trebuit să vadă ilegalitatea. Mintea lor îmbibată cu concepte de specialitate, agilitatea dată de rutina meseriei ar fi trebuit să-i semnalizeze. Dar n-a fost să fie așa. D-l Ponta a scăpat… doctor. Ar fi două variante, ambele vinovate: ori comisia n-a observat (ceea ce e o problemă de deontologie); ori a observat dar nu a luat atitudine (ceea ce e o problemă de etică). Coordonatorul de doctorat ar trebui serios anchetat, ca și întreaga comisie cu pricina.

A doua lecție este că puterea cere diplome. Incultura politică a acestui spațiu (de unde s-o avem?!) conduce spre derapaje hilare. Egolatria oamenilor politici (mai ales tineri) îi împinge spre acte ratate și reprobabile. Cu orice chip trebuie să fie doctori. CV-urile lor sunt mai la vedere decât ale noastre, așadar contează. Glisăm pe două extreme: unii fac un titlu de noblețe din precaritatea studiilor (vezi Traian Băsescu); alții își rotunjesc imaginea prin obținerea lor (vezi Victor Ponta & Co). Moderația, naturalețea și meritul intrinsec rămân visuri desuete, idealuri la care măcar pruncii noștri de-ar ajunge.

A treia lecție, și ultima, e legată de comicul situației în sine. Aș spune că avem aici un episod încărcat deopotrivă de tragic și de comic. Păi cum să-i spun altfel, în vreme ce o persoană trebuie să ajungă la o anumită notorietate publică, să se angajeze într-un război politic la vârf, pentru a fi prins cu hoția?! Am toate motivele să afirm: dacă Ponta n-ar fi fost ceea ce este, doctoratul lui ar fi rămas imaculat ca o icoană. Atât de mult ne-am degradat sub aspect moral încât e nevoie de o miză consistentă pentru a da pe față un om. Putreziciunea instituțiilor noastre, vinovăția lor sinergică, dă voie unor compilatori să ajungă doctori. Ecuația e de-a dreptul stupefiantă: stai cuminte, nu te aventura în bătălia politică, și nimeni nu se va atinge de titlurile tale obținute prin furt intelectual.

Închei prin a dezavua lipsa de bărbăție a pseudo-doctorului în drept V. Ponta. N-am crezut că se va ține la cuvânt, dar nu pot să nu mă întristez. Intră în istoria noastră post-revoluționară să mimăm actele de curaj și de moralitate, să le aruncăm mediatic în ochii celorlalți, dar să nu le punem în practică. Doar e mai simplu să schimbi comisiile învederate într-un mod suspect, să exerciți presiuni asupra instituțiilor și să îți speculezi politic propriile derapaje. Exact asta continuă să facă primul nostru ministru. Europa râde de noi, românii suspină balcanic, iar plagiatorul are înfățișarea unui gladiator roman. Bărbat rănit în ego-ul său (și așa fragil și lipsit de demnitate), d-l Ponta merge înainte cu o indolență nerușinată. Ce să mai spun?! Mă doare că trăiesc într-o țară unde încrederea în instituții și în reprezentanții politici s-a terfelit până la derizoriu. Mă doare…