Am auzit de Constantin Brâncuși în liceu. Erau primii ani după Revoluție, iar corifeii culturii de atunci se străduiau să reinterpreteze marile figuri. Am lecturat în acei ani câteva biografii de-ale lui, așa cum mi-au fost oferite de biblioteca orășenească. Apoi, devenind student, am avut mai multe oportunități să mă reîntâlnesc cu gândirea sculptorului.
În amintirea acelor ani, vă propun un fragment dintr-o carte apărută pe timpuri la Editura Meridiane (București). Este vorba de Arta abstractă scrisă de criticul Marcel Brion, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai genului. În speranța că citatele mele nu le veți găsi prea tehnice, vă sugerez să contemplați în paralele câteva sculpturi brâncușiene (fratele Google vă poate ajuta cât de cât).
Așadar,
Lecția majoră a lui Brâncuși a constat în primul rând în integrarea figurii vii, sub formă de dinamism (pasărea) în volumul elementar, în același fel cum un idol din Cyclade închidea divinitatea sa într-o mască ovală de marmură lustruită, de unde era exclusă orice intenție de reprezentare. Noblețea materialului, puterea de expresie a formei pure, eliminarea accidentului și a anecdotei, slujite de o voință ascetică tinzând către formularea poeziei eențiale, dau operei lui Brâncuși proba unui mesaj care anunță cu adevărat evuri noi. (…)
Totul se patrece ca și când Brâncuși nu ar accepta, de fapt, viața decât înlăturând ceea ce era viu și nu ar admite decât viața debarasată de elementele fragile, precare, perisabile, mortale. (…)
Forma în întregime închisă a lui Brâncuși ajunge la crearea unui singur spațiu, armonios și acordat cu sine însuși, ce se afirmă cu o sensibilitate în care radiază în același timp inteligența, rațiunea și concordanța cu ritmurile universale. Brâncuși este astfel cel mai abstract dintre sculptori, în sensul curent al cuvântului, și cel mai puțin abstract, ținând semă de semnificația filozofică a cuvântului. (…)
Această formă închisă a lui Brâncuși are o semnificație aproape religioasă. Ea crează un fel de mistică a volumului, o cncepție sacrală a obiectului. Întoarcerea la oul originar devine în mod irezistibil, dincolo chiar de simbolul pe care-l conține, semnul însuși al creației. (p. 180 și urm.)