
Replica de mai jos e „culeasă” din romanul autobiografic Trei ceasuri în iad, de Antonie Plămădeală. Publicat în anul 1970 și aflat acum la cea de-a patra ediție (Sophia, București, 2013), acest testament literar continuă să impresioneze și să educe. Clara, medic de profesie, este o logodnică îndoliat după ce-și îngropase logodnicul (pe Adam), iar doamna Adam este mama neconsolată a acestei minunății de băiat („sinteza biologică a unui întreg șir de generații de strămoși”). Potențiala noră se îngrijorează pentru mama lui Anton și… dar mai bine să-l lăsăm pe autor:
Anton lăsase în urmă și o logodnică, Clara, care, doctoriță fiind, își dăduse toată silința s-o elibereze de ceea ce putea deveni un sindrom obsesiv, cu urmări nefaste, dar și demersurile ei fură sistematic refuzate.
– Sindrom obsesiv! Atâta pricepeți voi. Pentru voi, totul are un nume, și, dacă are un nume, e maladie. Urmează tratamentul. Lasă, Clara, lasă… Sunt încăperi în care nici preotul, nici medicul n-au dreptul să intre. Ar deranja. Tu încă nu poți înțelege asta. Și mai ești și medic, puțin deformată de proaspetele tale cunoștințe despre om! Ar fi bine să nu înțelegi niciodată, dar tare mă tem că cel puțin o dată ne e dat tuturor să înțelegem! Și ce mai rămâne din noi când înțelegem?! Lasă, nu sunt bolnavă și nici n-o să mă îmbolnăvesc. E altceva…