Lacrimile sunt gheața sufletului care se topește, spunea Hermann Hesse. E o definiție cuprinzătoare, zic eu. Când omul este mistuit pe dinăuntru, plânge și se tânguiește. Cu lacrimi pe obraji sau pe dinăuntru, omul încearcă să se descătușeze. Dă frâu liber unor stări intense și care-i clocotesc adânc în suflet. Chiar dacă nu se rezolvă nimic, prin plâns omul se eliberează. Este un soi de liniște care are legătură cu el, nu atât cu problema în sine.
La o întâlnire cu liderii unor biserici, la Milet, Apostolul Pavel (Fapte 20) face o mică analiză a slujirii sale. Sincer, nu sunt impresionat de volumul muncii acestui om. După ce a lăsat în urmă, aproape că ți se pare normal să fie un slujitor neobosit și tenace. Nu sunt impresionat nici de alte detalii descrise cu acel prilej, cum ar fi situația specifică a bisericilor. Ceea ce mă frapează la fiecare lectură este constanta lacrimilor. De câteva ori în discursul paulin apare aceasta idee: v-am slujit cu lacrimi…; am sfătuit cu lacrimi pe fiecare din voi… Întreaga pastorală a lui Pavel pare să fie acompaniată de lacrimile slujirii. Preocuparea lui trece dincolo de profesionalismul rece, intangibil. El a reușit să coboare adânc în sufletele oamenilor, să le înțeleagă păsurile și apoi să le poarte poverile. Nu sunt lacrimi pentru el, nici pentru nevoile lui, sunt lacrimi pentru alții. Mai mult, nu sunt lacrimi de milă (cine n-ar plânge în fața unui necaz teribil al cuiva?!), ci sunt lacrimi didactice, vărsate în timp ce se lupta să-i crească.
Știm cu toții că nașterea înseamnă durere. Travaliul fiecărei nașteri cere tribut de lacrimi. Creșterea se pare că are și ea un preț. Pavel a înțeles că pentru maturizarea spirituală a oamenilor cineva trebuie să se preocupe în mod profund. Să nu-ți fie totuna; să empatizezi până la ultimul detaliu. Ne mai mirăm atunci de succesul acestui apostol?! N-ar trebui. Când semeni cu lacrimi, ai șanse la bucurie. Lacrimile vărsate corect și mai ales vărsate pentru alții, deschid o nouă perspectivă. Ochii ni se purifică, povârnișurile se domolesc, iar inima ni se înalță. Să rămânem cu imaginea unui Pavel înlăcrimat de dragul și de gelozia altora. Fiecare îndoială a lor, fiecare cădere, fiecare rebeliune înmulțește plânsul inimii lui de păstor. Ce sublim!