Onișor, mândru, se oprea și ne recomanda ca pe niște domni mari, cărturari, prieteni lui de când e lumea. Și satul lua act.
Am întrebat de școală:
- Apăi școală n-avem. S-a clădit jos, în comuna cea mare.
- Dar biserică?
- Biserică avem, dar lipsește preot, că nu ne ajung puterile să-l întreținem, lămuri el. Dar urcă o dată, de două ori pe an, cu rândul, câte un domn preot de jos și ne slujește slujba Învierii. Iar când poate și pe-a Crăciunului.
- Dar cu morții ce faceți?
- Apoi la noi se moare greu, domnilor. Când se întâmplă așa ceva, așteaptă și mortul până vine un preot din vale și-i citește.
Am cerut de ne-a dus la biserică. O cutie de bârne cu un foișor cât un plop de înalt. De jur împrejur, câteva cruci răsfirate sub ocrotirea unor ziduri ca de cetate.
Nici cârciumă nu se afla. Toate astea înfloreau acolo jos, în comuna cea nouă și mare, cu școală, biserici, primărie și bancă. Satul vechi rămăsese un fel de matcă, din care roiseră oameni în toate părțile, flămânzi de pământ negru și avuție. El colonizase dealurile și câmpiile până departe. Și rămânea mereu mic și oropsit, uitat în sihăstria lui. Dar tare ca un sâmbure.
(Vasile Voiculescu, în Iubire magică, pp. 41-42)