Anul 1923 a fost unul fast pentru Martha Bibescu. Tocmai își publicase romanul Isvor, țara sălciilor, pentru care primea o mulțime de aprecieri. Umbla zvonul că i s-ar atribui un premiu al Academiei Franceze, fapt care ar fi măgulit-o de-a dreptul. Un exemplar ajunge și la Regele Ferdinand, care însă îl citește cu o oarecare întârziere (întâi îl lecturase regina). Oricum, într-o scrisoare pe care i-o trimite Marthei, Regele Ferdinand creionează în câteva cuvinte portretul țăranului român.
Îmi place cartea ta. Dedicația e încântătoare. Da, iubesc mult sufletul țăranului nostru, acest amestec ciudat de copilărie și de filozofie adâncă, această resemnare legată de o speranță puternică, această luptă inconștientă între superstiție și o credință creștină deseori rău înțeleasă.
Suntem încondeiați într-o singură frază. Regele are, se pare, un fin spirit de observație. A sesizat cu destulă ușurință dualismul trăirilor și practicilor românești. Țăranul este luat ca și prototip al întregii societăți, un om prins între sacru și profan; între creștin și ocult. Într-un fel, aprecierea merge pe aceeași linie cu cea a istoricilor. Rădăcinile noastre nu sunt chiar atât de creștine precum ne-ar plăcea să credem. Zbaterile adânci ale înaintașilor noștri se duceau în marginea acestei credințe, uneori fără nici o legătură consistentă cu ea. România are, cu atât mai mult, nevoie de o reformă spirituală autentică. Întoarcerea cu fața către Dumnezeu presupune o înțelegere corectă a Lui, dar și a propriei noastre responsabilități. Pentru a fi așa cum trebuie, avem nevoie de o așezare corectă în realitatea credinței.