Mai fusese Isus în capitală. Mai intrase El chiar în Templu. Primele două dăți a fost dus de părinți (Luca. 2.27 și 2.46), iar apoi S-a dus pentru a purifica pentru întâia dată Casa Tatălui (Ioan 2.13-16). Acum însă e cu totul altceva. Viața Lui pământească parcurge ultima sută de metri; Isus pășește spre ceasul Său (A. Scrima). Supranumită și Intrarea Triumfală, ea scoate la iveală un Isus gata să acționeze. Un Isus care nu ratează nici un moment în a-și arăta divinitatea. Avem aici pe Fiul lui Dumnezeu care nu se mai ascunde, care nu mai cere discreție, ba dimpotrivă. Ajunge până în inima cultului iudaic – în Templu – polemizând aprig cu marii preoți. Discursurile Săptămânii Mari sunt ultimative. Suculența lor constă deopotrivă în conținut, dar și în aplombul rostirii.
Până la arestare Isus urma să-și petreacă nopțile în Betania iar zilele la Iersualim. Orașul acesta îl urăște, iar El știe asta. Deși trăiește în bună măsură din turismul religios, Ierusalimul este un oraș închis, strâns în el însuși. În prejmă, iudeea era un ținut destul de sărac. Serviciile administrative ale statului au fost, aproape toate, străumtate de acolo de când cu ocupația romană și instalate la Cezareea, în Samaria, pe țărmul mării. (J. Duquesne) Templul mai rămăsese, tocmai de aceea era, oarecum, totul. Preoții în frunte cu marele preot dețineau aici controlul, începând de la moneda unică și până la întreg comerțul ce înflorea de la sine. Praznicele (mai ales Paștele) erau adevărate mine de aur. Știind acestea nu ne mai mirăm de atitudinea radicală a Mântuitorului, dar și de împotrivirea ce-o stârnește.
Cu toate acestea, comportamentul Său e o alăturare de seninătate răbdătoare și de intensitate în apărarea cauzei lui Dumnezeu, care îi este proprie (A. Puig). Iată-L pășind temerar spre Ierusalim și intrând în aclamațiile mulțimii. Niciodată Israel nu se arătase atât de binevoitor și de entuziast față de Iisus. (N.M. Dinu) Prezența ramurilor de finic (palmier) dovedește indirect așteptarea mulțimilor. Dacă într-adevăr aclamatorii erau în majoritate galileeni (avem indicii textuale aici), atunci este posibil ca ramurile de palmier să fi fost aduse odată cu suirea lor spre Ierusalim. Răspunsul pe care Isus îl dă mai marilor subliniează și el incandescența scenei. Dacă tac ei vor striga pietrele – era mai mult decât o metaforă. Înăbușirea unui asemenea entuziam putea produce o încleștare în care pietrele ar fi devenit arme.
Întreaga procesiune prezintă imaginea unei lumi transfigurate, deoarece totul aici sugerează puritatea, însușire ce va caracteriza întreaga zidire reînnoită prin har (N.M. Dinu). Fiul lui Dumnezeu, deși văzut mai degrabă ca un mesia politic, pătrunde în măruntaiele cultului iudaic. Cu o autoritate fără egal, Isus produce o reformă demult așteptată. Prin cuvânt și lovituri de bici El zdruncină întreaga pângărire și restabilește ordinea. Ierarhiile sunt din nou așezate; valorile sunt din nou predicate.
Intrăm prin acest eveniment în Marea Săptămână. Să o trăim cum se cuvine. Fiecare zi va avea într-un fel semnificația ei. Tensiunea va atinge cote amețitoare dar, slavă Domnului, totul se sfârșește prin Înviere.
Bibliografie:
- Dinu, Natalia Manoilescu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină, București, 2004.
- Duquesne, Jacques, Isus, Humanitas, București, 2006.
- Puig, Armand, Iisus. Un profil biografic, Meronia, București, 2006.
- Scrima, Andre, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, Humanitas, București, 2008.