
Când este o mamă mai mult lângă copilul ei? Noaptea, când acesta este bolnav. Întunericul e deplin, pentru ca micuțul adorat să-și găsească mai ușor somnul. Cea mai slabă lumină a fost și ea discret acoperită. Copilul nu-și vede mama, e adevărat; la întunericul ce-l înconjoară se adaugă inconștiența și delirul. Dar chiar când nu e în stare să o recunoască, atunci mama e aproape de el; ea, mama, are ochii deschiși; ea se-apleacă asupra leagănului, pândind răsuflarea slabă, gâfâită; se roagă în sfânta ei insomnie – refuzând odihna ca pe ceva rușinos. La fiecare scâncet, e scuturată de fiori; ea este acolo cu doctoria în mână, la orele când trebuie luată, cu mâna pregătită să-l ajute – cu inima plină de tot ce vrea să-i dea micuțului care tremură, carne din carnea ei, sânge din sângele ei, suflet din sufletul ei.
Dumnezeu veghează noaptea asupra copiilor Săi bolnavi. El, care ne e mamă, părinte, frate, cea mai apropiată rudă, cel mai apropiat de noi, cel mai în noi, cel mai noi înșine.
Dumnezeu veghează. El este marele veghetor al tuturor nopților, al nopților care sunt pentru ei nopți îngrozitoare, nopțile minții, nopțile inimii, nopțile cărnii, nopțile răului care-și coboară în orice clipă tenebrele asupra oamenilor îndurerați. Cine ar putea spune cu câtă iubire ne veghează? Această iubire are un nume și o calitate: este o iubire infinită.
(Fragment din Scrieri spirituale, de Vladimir Ghika, trad. Gheorghe și Viorica Lascu, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, pp. 204-205)