A dori ceva e, în definitiv, tendința de a poseda acest ceva, în care caz posesia înseamnă, într-un fel sau altul, ca obiectul să intre în orbita noastră și să ajungă oarecum a face parte din noi. Din acest motiv, dorința moare automat o dată cu dobândirea, dispare o dată cu satisfacerea. Iubirea, în schimb, este veștnic nesatisfăcută. Dorința are un caracter pasiv și în ultimă instanță ceea ce doresc dorind este ca obiectul să ajungă la mine. Sunt un centru de cravitația în care aștept să cadă lucrurile. Viceversa: în iubire totul e activitate. Și în loc de a consimți ca obiectul să vină la mine, eu sunt cel care mă duc la obiect și mă instalez în el.
Antiteză descrisă magistral de José Ortega y Gasset în lucrarea Studii despre iubire (Humanitas, 2002). Deși întreaga carte este un deliciu intelectual, fragmentul de mai sus mi-a atras atenția în mod aparte. Particularitatea iubirii este atât de bine surprinsă, tocmai prin separarea ei de dorință. O analiză deopotrivă antropologică și filozofică. Autorul operează o tăietură fină de bisturiu, alegând apele între două concepte ușor confundabile.
Din această cauză nimeni nu ajunge la capătul iubirii de Dumnezeu și de semeni. Întotdeauna suntem în traseu, depunând efort după efort. Viața se va termina înainte de a iubi în mod suficient. Nu există suficiență în iubire. Pe măsură ce ne adâncim în ea, simțim nevoia unei și mai mari avântări. Să reținem principiul și să-l aplicăm la viața noastră!