
Sunt multe păcatele pe care le facem, dar nu ni se par grele fiindcă, atenți la iubirea de sine și închizând ochii pentru noi, ne mângâiem cu amăgirea noastră. Se întâmplă ca adesea să judecăm ușor greșelile noastre grave și cu asprime greșelile ușoare ale aproapelui… Or știm că iubirea de sine închide foarte tare ochiul inimii. De aici se deduce că ceea ce facem noi și nu socotim a fi grav, adesea același lucru făcut de aproapele nostru ni se pare îngrozitor. De ce oare ceea ce ni se pare neînsemnat la noi pare grav la aproapele nostru, dacă nu pentru că nu ne privim pe noi cum îl privim pe cel de aproape, și nici pe aproapele nostru ca pe noi? Dacă ne-am privi pe noi cum îl privim pe cel de aproape, am judeca sever faptele noastre ca fiind condamnabile. Și invers, dacă ne-am privi aproapele ca pe noi, fapta lui nu ne mai părea inacceptabilă. Adesea, poate, noi am făcut astfel de lucruri și ne gândeam că nu am făcut nimic inadmisibil pentru aproapele nostru. Această judecată rău împărțită a minții noastre s-a străduit să o corecteze Moise prin învățătura Legii, când a spus că efa trebuie să fie dreaptă și hinul tot așa (Lev. 19.38)… Știm că din dublele greutăți ale negustorilor una este mai mare, cealaltă mai mică. Ei au o greutate pentru ceea ce cântăresc pentru ei și altă greutate pentru ceea ce cântăresc pentru aproapele lor. Pentru a da își pregătesc greutăți mai ușoare, pentru a primi, greutăți mai mari. Orice om care cântărește într-un fel cele care sunt ale aproapelui și în alt fel cele care sunt ale lui, are două feluri de greutăți. Amândouă sunt urâciune înaintea Domnului. Dacă și-ar iubi aproapele ca pe sine însuși, el ar iubi calitățile lui cum le-ar iubi pe ale sale, și dacă s-ar privi pe el ca pe aproapele lui, ar judeca greșelile lui cum le-ar judeca pe ale aproapelui. Așadar, trebuie să ne analizăm pe noi înșine cu aceeași atenție ca și pe aproapele nostru și să ne punem noi înșine, după cum s-a spus, în fața noastră ca, imitând fără încetare ființele înaripate, să nu se întâmple cumva să nu știm ce facem și să mergem întotdeauna în fața feței noastre (Ezech. 1.11-12). Cei rătăciți însă, după cum am spus puțin mai înainte, nu merg în fața feței lor, pentru că ei nu privesc cu atenție ceea ce fac, se îndreaptă spre pieire și chiar se bucură de faptele lor rele… Când îi privește pe aceștia, dreptul adesea izbucnește în lacrimi, dar ei, ca niște schizofrenici, râd când sunt deplânși.
(Grigorie cel Mare, în Omilii la profetul Iezechiel, trad. Ileana Ingrid Bauer, Doxologia, Iași)