Iubire și resemnare

I

Probabil c-ați mai auzit/citit aceste versuri din Ultima scrisoare. Scrisă de Mihai Beniuc în 1937, poezia descrie o dragoste pe cât de imposibilă pe atât de profundă. Dincolo de durere însă, de cuvintele saturate de patetism, resimt aici o ilustră demnitate. E acea demnitate masculină ce nu te lasă să te răzbuni, ce nu-ți permite să fi vulgar și nici să decazi lamentabil în jocul instinctelor. Energia sentimentelor, tumultul lor, este dezvrăjită într-un fel. Despărțirea devine suprarațională, înțeleasă în nuditatea ei factuală. Nu-ți mai rămâne decât resemnarea, cu tot noianul ei de trăiri. Avem aici o chemare la normalitate, dar e o normalitate aplicată în vremuri grele. Este o altă cale decât iubirea posesivă, maniacală, unidirecțională.
Cum ne-o recita maestrul Florian Pittiș, cred că nimeni n-a mai făcut-o. Vă propun acest material cu convingerea că fiecare dintre noi, într-un fel și altul, am trăit stări descrise în aceste versuri. Sunt atât de omenești, de comune, de profunde. Sunt parcă rupte din viață și oferite cu măiestrie spre deliciul (și consolarea) noastră. Poate unii chiar ați trecut prin situații similare dar încă… nu le-ați găsit versul. Iată-l!

comentarii

Lasă un răspuns la Dubei Timotei Anulează răspunsul

De Ghiță Mocan

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.