Iubire și resemnare

Probabil c-ați mai auzit/citit aceste versuri din Ultima scrisoare. Scrisă de Mihai Beniuc în 1937, poezia descrie o dragoste pe cât de imposibilă pe atât de profundă. Dincolo de durere însă, de cuvintele saturate de patetism, resimt aici o ilustră demnitate. E acea demnitate masculină ce nu te lasă să te răzbuni, ce nu-ți permite să fi vulgar și nici să decazi lamentabil în jocul instinctelor. Energia sentimentelor, tumultul lor, este dezvrăjită într-un fel. Despărțirea devine suprarațională, înțeleasă în nuditatea ei factuală. Nu-ți mai rămâne decât resemnarea, cu tot noianul ei de trăiri. Avem aici o chemare la normalitate, dar e o normalitate aplicată în vremuri grele. Este o altă cale decât iubirea posesivă, maniacală, unidirecțională.
Cum ne-o recita maestrul Florian Pittiș, cred că nimeni n-a mai făcut-o. Vă propun acest material cu convingerea că fiecare dintre noi, într-un fel și altul, am trăit stări descrise în aceste versuri. Sunt atât de omenești, de comune, de profunde. Sunt parcă rupte din viață și oferite cu măiestrie spre deliciul (și consolarea) noastră. Poate unii chiar ați trecut prin situații similare dar încă… nu le-ați găsit versul. Iată-l!