
Continuare de AICI, AICI și AICI:
Iată și începutul deliberării mele, adică să-mi recunosc subconștientul. E o cotitură foarte primejdioasă a vieții, fiindcă acum e un contact mai tangibil, mai obiectiv cu sinele. Sunt în fața unei provocări: fie admit ceea ce am descoperit că sunt, fie fug și mă ascund.
Ne găsim acum tocmai acolo unde cuțitul se fundă cel mai adânc în rană. Ne găsim tocmai pe cântar și, dacă vom cădea, căderea noastră va fi foarte mare. E momentul acceptării sau nu a căinței. E începutul vieții mele. Îmi joc aici soarta.
E, prin urmare, cotitura cea mai critică a vieții. Dacă o voi refuza, o voi refuza dintr-un efort de a depăși această stricăciune, acest noroi, această patimă pe care am descoperit-o în subconștientul meu și mă voi sprijini pe sinele meu. Aceasta înseamnă însă efortul de a pune capăt dramei, dar care mă aduce la începutul unei tragedii. Este vorba de tragedia omului care s-a revoltat împotriva sinelui său, refuzându-l…
Dacă însă va depăși acest punct dificil, atunci va începe să meargă spre Dumnezeu. Va căuta curățirea subconștientului, curățirea celor ascunse. Acest lucru se va exprima ca o durere, ca un strigăt, ca o lacrimă spre Dumnezeu. Va conștientiza mai mult necesitatea căutării lui Dumnezeu… Cerul se deschide, și poate să coboare Dumnezeu. E frângerea durității. E ruperea inimii de carne, a învelișului trupesc. Și, fiindcă pe măsură ce se rupe acest înveliș sufletul ne este gol, Dumnezeu poate acum să-l lumineze. Tot acum ni se oferă și primul Său dar: libertatea.
Ce înseamnă însă libertatea? O dezlegare de inconștientul ce a fost întrucâtva luminat. O eliberare de pofte, de voință, de patimi, de orice amăgire… Avem acum în fața noastră drumul spre iubirea lui Dumnezeu. În măsura în care sunt liber, pot să zbor. Sclavul nu poate să zboare; numai omul liber poate. Eliberată, calea mea e deschisă și pot acum să urc treptele iubirii lui Dumnezeu…
Iubirea lui Hristos, ne ajută ca, după ce L-am iubit ,să-L cunoaștem. Până acum n-aveam nicio cunoaștere experimentală a iubirii lui Dumnezeu. Aveam numai o cunoaștere teoretică. Dar starea cunoașterii teoretice e un lucru uman, deși e ceva mic și limitat. Important e acel lucru pe care să-l trăiesc în mine și să mi-l fac al meu…
Această cunoaștere a lui Dumnezeu e o cunoaștere din posesiune, din faptul că devine a mea. E o cunoaștere de comuniune; comuniune a inimii și a minții. Adică mintea se cufundă în Dumnezeu și Îl caută dinăuntru pe Dumnezeu. Avem, așadar, comuniunea inimii.
Această cunoaștere – observați acum – e o teologie. Gândul inimii mele și al minții mele se preocupă de Dumnezeu dinăuntru. Prin urmare, e o întrepătrundere (perichoresis). Mintea mea, inima mea încep să sape străfundurile lui Dumnezeu, să pătrundă în întunericul Lui, pentru că Dumnezeu e pentru noi un întuneric, ceva necunoscut.
Când această întrepătrundere are loc, atunci cunoașterea mea devine o vânătoare. Încep să adulmec, încep să vânez. Acum are loc o vânare iubitoare între mine și Dumnezeu în grădini, în nopți, în zile. Și de aceea Îl vânez pe Dumnezeu. Această vânătoare are drept răspuns vânătoarea lui Dumnezeu…
Răspunsul lui Dumnezeu e o aplecare, o lucrare, o predare a Sa mie. Avem, așadar, aplecarea dumnezeirii. Avem experiența personală a golirii (kenozei) Cuvântului și a nașterii Lui în noi… Tot ce a avut loc în istorie, în Economia dumnezeiască, tot ce a făcut Hristos, Tatăl, ce a făcut Duhul Sfânt, toate trebuie să aibă loc și în mine. Aceasta înseamnă că devin copărtaș la viața lui Dumnezeu…
Prin urmare, eu întreg primesc iradierea, razele lucrării energiei dumnezeiești. Aceasta e îndumnezeirea mea. Aceasta e baia mea, pe care o suport. Am ceva, îl iluminez cu o iradiere și îl fac difuz. Aceasta e îndumnezeirea mea, e unirea mea. Aceasta e revărsarea aplecării lui Dumnezeu…
Trăiesc acum această experiență a cunoașterii lui Dumnezeu ca pe un extaz și ca pe un elan spre Dumnezeu, ca pe ceva ce are loc în afara mea. În trup? În afară de trup? Nu înțeleg ce e întâmplă cu mine, ce fac. Dar înțelege oare ce face un om îndrăgostit? Nu înțelege niciodată. Când își va reveni, atunci va înțelege. E ca un extaz, în acord cu infinitatea lui Dumnezeu; dar iarăși, eu îl fac într-un mod finit, Dumnezeu îl face într-un mod infinit…
Avem, prin urmare, sufletul nostru care e azvârlit spre cer ca o săgeată, ceva care a murit, a fugit și s-a dus la Dumnezeu. Așa îmi simt sufletul meu. Cum îmi simt inima mea? Drept ceva peste care a căzut, pe care l-a încercuit și l-a ocupat dumnezeirea…
Ești ca o săgeată; dacă o lași undeva, va rămâne acolo unde o lași; dacă o arunci însă, ea va ajunge dincolo. Așa stau lucrurile. E un lucru al lui Dumnezeu, e o teurgie. De aceea, omul care vrea să ajungă duhovnicesc trebuie să aibă în chip nemijlocit certitudinea puterii lui Dumnezeu și să se abandoneze lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu îl răpește și-l mută la cer. Harul lui Dumnezeu devine vehiculului care-l duce acolo.
Ai, așadar, senzația negării a toate. Nu mai există nimic. Nu te mai învecinează nimic…
Dar ce a făcut Dumnezeu? M-a făcut un lucru sfințit. Ce înseamnă un lucru sfințit? Un lucru care îi aparține lui Dumnezeu… Prin urmare, sunt absolut liber, fiindcă am ajuns al Lui și trăiesc ceea ce am dorit. Primesc lucrul după care tânjea cu nostalgie inima mea de când simțea că e exilată din viața ei reală. Am dat libertate și am luat sfințire.
(Din volumul Viața în Duh, de Emilianos Simonopetrinul; extras dintr-o cateheză rostită la Atena, pe 27-28 mai 1973)