Itinerarul sufletului: DECIZIA („goliciunea”)

I

Continuare de AICI:

Avem acum sufletul zguduit, sufletul respins, deranjat, care e încuiat între cei patru pereți și nu mai vede nimic. Acest suflet se gândește să rupă bariera, să rupă zidurile între care viețuiește și să se unească cu Dumnezeu. Cum va trebui să înainteze?

Nu există „trebuie”. Nu există „trebuie” în viața creștină. „Trebuie” e o emanație a minții. Pe „trebuie” îl emit ca o consecință logică eu, pentru că dat fiind că Evanghelia spune acest lucru și pentru că Hristos a spus parabola aceea și a făcut acea minune și a spus „fericiți” cei cutare, urmează că eu trebuie să fac acest lucru.

„Trebuie” nu emoționează. „Trebuie” îți dă senzația sclaviei, te face să nu vrei să înaintezi. „Trebuie” nu pune în mișcare pe Dumnezeu, nici inima, nimic. „Trebuie” se referă numai la voința omenească, la efortul uman, care știm întotdeauna că e un lucru ce se rupe foarte ușor.

Inima omului, cu toate voințele și cu toate tensiunile ei, e lucrul cel mai fragil. Acolo unde te iubesc, pot foarte bine și să te urăsc. Acolo unde te acuz, pot foarte bine să înțeleg că ești omul numărul unu pe lume. Acolo unde te înalț, pot foarte bine să te trimit în iad. Acolo unde spun „voi fi un sfânt” pot numaidecât să mă fac satană.

Nu există „trebuie”. Nu pot să spun: „Ce trebuie să fac acum?” Sufletul singur va trebui să înainteze în vederea lui, în simțirea lui. 

Înaintăm de la imaginea pe care o avem înaintea noastră. Omul este izgonit din rai, sufletul este exilat. Ceea ce înțelege atunci când e afară, e durerea pe care o are… Dar durerea aceasta de când începe? Din clipa plăcerii. Durerea începe odată cu plăcerea. Da, de când începe plăcerea. Din clipa în care omul se găsește gol. Amintiți-vă de Adam în rai. A mâncat rodul. În clipa în care s-a gândit să încerce rodul pomului, s-a găsit gol. Eva era deja goală, dar nu și-a cunoscut goliciunea ei și goliciunea lui Adam decât numai atunci când au mâncat rodul. Dar goliciunea deja exista. Astfel n-ar fi putut să mănânce rodul. Hrana aceasta și simțirea plăcerii i-au descoperit goliciunea ei și goliciunea lui Adam…

Prin urmare, începem de la durere, care durere are, cum spuneam, o relație nemijlocită cu goliciunea. Sufletul va trebui să înțeleagă că e un suflet gol, că nu e pur și simplu deranjat, ci e ceva gol. Să înțeleagă că nu e nimic. Ce erau Adam și Eva? Erau, ca să spunem așa, cei ce umblau împreună cu Dumnezeu, locuiau în același cort cu Dumnezeu, erau tovarășii de drum al lui Dumnezeu, erau dumnezei!

Și într-o clipă Adam și Eva devin nimic, un nimic astfel încât un șarpe a putut râde de ei și firea stricăcioasă, căreia Adam și Eva i-au dat nume și asupra căreia aveau putere, să se poată revolta împotriva lor. Și omul devine făptura cea mai tremurătoare din istorie!…

Ați văzut că la început Adam și Eva erau goi; nu simțeau însă deloc goliciunea lor. Când au păcătuit, au știut că sunt goi și s-au îmbrăcat. Au simțit că erau goi. Așa și sufletul simte că este gol de virtute, de sfințenie, de dumnezeire; că e lepădat în păcat, e îmbrăcat în frunzele lui, în frunzele păcatului.

Așadar? Va putea sufletul simți acest păcat? Nu pot să spun: „Simte-ți păcatul!” Nu pot să poruncesc acest lucru. Acest lucru e un act, un pas al sufletului însuși. Dacă sufletul nu înțelege, dacă sufletul nu vrea să înțeleagă, nu există nicio putere, nici chiar Dumnezeu, care să-l poată face să simtă acest lucru. Poate să se mărturisească, poate să citească, poate să se roage, poate să verse lacrimi, pot să aibă loc toate acestea, fără ca el să aibă vreo senzație a păcatului. 

Când sufletul va dobândi această senzație de goliciune și va spune: „Sunt gol, trebuie să mă îmbrac!”, atunci va veni în el nevoia pocăinței, adică a îmbrăcării. Dar ca să ajungem la pocăință, e o altă problemă. Una este să fiu gol, și alta să pregătesc veșmântul pe care să-l îmbrac. Sunt departe una de alta.

Clipa în care voi simți că sunt gol – clipa aceasta poate să dureze ani, dar poate să fie doar o secundă – e momentul cel mai critic al vieții mele, pentru că va produce una din aceste două lucruri: fie mă voi ridica și mă voi îmbrăca, fie voi rămâne gol; adică, fie voi continua și mă voi prezenta înaintea lui Dumnezeu gol și voi spune: „Am păcătuit!”, fie voi face ceea ce au făcut Adam și Eva. Mă voi ascunde. Și atunci când Dumnezeu va spune: „Adame, unde ești?”, voi spune: „M-am ascuns fiindcă eram gol” (Fac 3,9-10). Și când mă voi prezenta înaintea Lui, El va vedea frunzele de smochin.

Cum poate avea loc aceasta ascundere? Această ascundere poate să aibă loc în o mie și unul de feluri: de exemplu, într-o poziție de inferioritate. E îngrozitor atunci când descopăr că nu sunt nimic. Crezi că ești important și mare, oamenii se înclină înaintea ta, crezi că ai ajuns la cer, că ești talentat, că excelezi, ești frumos, plăcut și nu știu ce altceva, dar vei ști oare să recunoști că ești gol, că ești un nimic? E nevoie de putere ca să admiți acest lucru. E nevoie de mare putere. Dar noi nu putem admite nicio imperfecțiune pe care o avem, nu admitem niciun defect, niciun eșec, nicio eroare, nicio greșeală concretă pe care să o fi făcut și să nu o ascundem cu o minciună, și în continuare această minciună cu o altă minciună, aceasta din urmă cu o altă  minciună, și așa la infinit…

Prin urmare, această balanță e ceea ce numim dispoziție interioară. Dispoziția, pârghia aceasta este eul nostru. Pe el mă sprijin. Ce vrea eul nostru? Să se întărească pe sine însuși sau să se „tăgăduiască pe sine însuși”, cum spune Hristos (Mt 16,24; Mc 8,36). E momentul în care voi tăgădui sau voi accepta sinele meu, sinele meu mai adânc.

Prin urmare, fie voi fi gol, fie îmi voi împleti frunze de smochin. Dacă voi rămâne gol – luați aminte! – atunci când mă voi prezenta gol înaintea lui Dumnezeu, atunci voi începe o a treia etapă a itinerarului sufletului.

(Din volumul Viața în Duh, de Emilianos Simonopetrinul; extras dintr-o cateheză rostită la Atena, pe 27-28 mai 1973)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.