Când anume spune un suflet: „Trebuie să trăiesc o viață creștinească, trebuie să trăiesc ceva diferit”? Atunci când va fi dobândit deja sentimentul că e un suflet exilat, că e ceva respins și se găsește în afara locului său, în afara raiului, într-un exil, în afara limitelor care erau fixate pentru el însuși. Acest lucru înseamnă exilat. Când devine conștient de acest lucru și-și aduce aminte de patrie, atunci poate să spună: „Trebuie să mă întorc în patrie!”…
Vedeți, viața duhovnicească începe de la o privire, nu de la o analiză. Simt acum, percep că există un zid și nu știu ce se petrece în spatele lui.
Așadar, când sufletul va simți distanța care există între el și Dumnezeu – o distanță astfel încât chiar de ar striga, s-ar putea să fie auzit de Dumnezeu -, atunci va socoti că e foarte nefolositor să nu poată vorbi cu Dumnezeu. Și va căuta să se apropie de El, să-L aducă lângă el sau să meargă el lângă Dumnezeu.
Când sufletul va simți că este „respins”, că e ceva deranjat; când acest suflet pe care-l pot inunda laude, lingușeli, pretinse virtuți, curăție, însușiri spirituale, mari viziuni, înclinații dumnezeiești, când acest suflet va simți cu toate acestea și va înțelege în cel din urmă că e ceva deranjat, și că trebuie să-și găsească poziția lui în istorie și în trupul comun al Bisericii căruia îi aparține, atunci poate să spună: „Îmi voi căuta locul meu.”
Prin urmare, viața duhovnicească începe de la simțirea expulzării, a exilului, a înălțimii pe care o are înaintea lui și de la dispoziția de a înceta de a mai fi ceva deranjat. Câtă vreme ne-are această simțire, nu va începe vreodată ceva. Poate să ducă o viață creștinească, dar potrivit celor spuse, potrivit bunului-plac, potrivit rațiunii, potrivit înțelegerii minții. În măsura în care nu există acest sentiment puternic, n-am pus încă niciun început, n-am rostit încă în viața noastră „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”.
(Din volumul Viața în Duh, de Emilianos Simonopetrinul; extras dintr-o cateheză rostită la Atena, pe 27-28 mai 1973)