Itinerarul sufletului: CONȘTIENTIZAREA („exilul”)

I

Când anume spune un suflet: „Trebuie să trăiesc o viață creștinească, trebuie să trăiesc ceva diferit”? Atunci când va fi dobândit deja sentimentul că e un suflet exilat, că e ceva respins și se găsește în afara locului său, în afara raiului, într-un exil, în afara limitelor care erau fixate pentru el însuși. Acest lucru înseamnă exilat. Când devine conștient de acest lucru și-și aduce aminte de patrie, atunci poate să spună: „Trebuie să mă întorc în patrie!”…

Vedeți, viața duhovnicească începe de la o privire, nu de la o analiză. Simt acum, percep că există un zid și nu știu ce se petrece în spatele lui. 

Așadar, când sufletul va simți distanța care există între el și Dumnezeu – o distanță astfel încât chiar de ar striga, s-ar putea să fie auzit de Dumnezeu -, atunci va socoti că e foarte nefolositor să nu poată vorbi cu Dumnezeu. Și va căuta să se apropie de El, să-L aducă lângă el sau să meargă el lângă Dumnezeu.

Când sufletul va simți că este „respins”, că e ceva deranjat; când acest suflet pe care-l pot inunda laude, lingușeli, pretinse virtuți, curăție, însușiri spirituale, mari viziuni, înclinații dumnezeiești, când acest suflet va simți cu toate acestea și va înțelege în cel din urmă că e ceva deranjat, și că trebuie să-și găsească poziția lui în istorie și în trupul comun al Bisericii căruia îi aparține, atunci poate să spună: „Îmi voi căuta locul meu.”

Prin urmare, viața duhovnicească începe de la simțirea expulzării, a exilului, a înălțimii pe care o are înaintea lui și de la dispoziția de a înceta de a mai fi ceva deranjat. Câtă vreme ne-are această simțire, nu va începe vreodată ceva. Poate să ducă o viață creștinească, dar potrivit celor spuse, potrivit bunului-plac, potrivit rațiunii, potrivit înțelegerii minții. În măsura în care nu există acest sentiment puternic, n-am pus încă niciun început, n-am rostit încă în viața noastră „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”.

(Din volumul Viața în Duh, de Emilianos Simonopetrinul; extras dintr-o cateheză rostită la Atena, pe 27-28 mai 1973)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.