Sufletul va trebui să se întoarcă la sărăcia lui dintâi, adică acolo unde credea că era o sărăcie, să înțeleagă că sărăcia lui era frumusețea lui, era dumnezeirea lui, era anticamera cerului. Să facă o mișcare de întoarcere sau, altfel spus, o mișcare circulară.
De ce spun circulară, atâta vreme cât o mișcare care poate să fie și rectilinie?! O mișcare rectilinie e mai rapidă decât oricare alta, dar te îndepărtează. Poate exista și o mișcare în zigzag. Dar poate exista și o mișcare circulară, care te întoarce iarăși la tine însuți. Te încercuiește. Când această mișcare e circulară, pe de o parte ai înclinarea sufletului spre în afară, pe de altă parte ea te întoarce iarăși la tine însuți.
Prin urmare, avem mișcarea întoarcerii, mișcarea respingerii noastre, ca să revenim acolo de unde am fost aruncați și de aceea suntem iarăși în noi înșine. N-am fugit de noi înșine. Așa cum e refularea de care am vorbit la început, toate mijloacele de care ne folosim sunt o substituție, un surogat, așa e și îmbrăcarea celorlalte lucruri: a înțelepciunii, a puterii, a cunoașterii, a planurilor noastre, a virtuții noastre; toate sunt acoperăminte, sunt o fugă de noi înșine.
Circularitatea ne ține în jurul lui Dumnezeu și, în același timp, suntem iarăși în propria noastră viață. De aceea am numit-o mișcare de întoarcere, pentru că ne întoarce. E circulară, pentru că rămânem în sinea noastră reală, rămânem în propria noastră existență.
Începem de acolo de unde ne interesează. Sufletul rămâne de sine însuși. Rămâne – luați aminte! – singur cu el însuși, fără Dumnezeu. Când faci o întoarcere circulară, ai tendința de a fugi în afară – o mișcare centrifugă – de acolo unde ai fost împins. În cele din urmă însă, fiindcă ești solid legat, rămâi iarăși acolo, în jurul sinelui. Acest lucru mă interesează: departe de Dumnezeu, să rămân cu sinele meu, ca să văd goliciunea mea, pe care, precum spuneam, trebuie să o înțeleg în prealabil…
Această necesitate a înstrăinării mele, înstrăinarea inițială, însingurarea inițială de oameni mă face să simt că nu pot să mă întăresc astfel. Am nevoie de Dumnezeu. Dar pe Dumnezeu nu-L am încă. Atunci sunt condus pre necesitatea căutării lui Dumnezeu. Amintiți-vă etapa precedentă: simțirea goliciunii mă conduce la căință. Mă face să vreau pocăința. Dar aceasta nu este încă pocăință. Înaintez spre tendința de întoarcere într-o mișcare circulară. Această tendință mă conduce la necesitatea căutării lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este încă o căutare a lui Dumnezeu. Nu m-am căit încă. Cum voi căuta pe Dumnezeu? Aceasta este, vedeți, lupta sufletului. E încleștarea titanică pe care am început să o fac, pentru a reveni iarăși în rai. O doresc, înaintez, am biruit dificultatea aceea dacă să mă îmbrac în frunze de smochin și să mă ascund sau să spun: „Dumnezeul meu, sunt gol. Am păcătuit înaintea Ta, pe Tine te vreau!” Am depășit acest stadiu, înaintez. Zămislesc acum, port în sânul meu ideea căutării lui Dumnezeu. Ce voi face?
Acum suntem doi: eu și Dumnezeu; dar suntem încă departe unul de altul. Eu am păcătuit, m-am separat de Dumnezeu, dar totuși Îl caut. Dumnezeu mă iubește și mă caută. Avem, așadar, – venind dinspre poli diferiți – o înclinare a lui Dumnezeu spre mine și a mea spre Dumnezeu.
Ce pot să fac pentru Dumnezeu? Nu pot să fac nimic. Nu pot nici măcar să-L caut, nici măcar să mă pocăiesc nu pot. Ceea ce pot să fac e ceea ce numim astăzi luptă. Dar, dacă cuvântul „luptă” (agona) nu înseamnă nimic, să spunem mai corect asceză (askesis). Ceea ce pot să fac e asceza, potrivit cu locul meu, cu modul vieții mele, cu caracterul sufletului meu, cu puterile mele, cu capacitatea mea, potrivit cu premisele și predispozițiile sufletului meu; potrivit cu istoria mea, cu ereditatea mea, potrivit cu darurile pe car ele am. În orice caz și în orice chip asceza…
Ce este asceza aceasta? E modul prin care omul ajunge să atragă atenția lui Dumnezeu, ca atunci când strigi: „Părinte, părinte!” sau când bați la ușă, când faci zgomot, vrei să te bag în seamă, și când faci ceva ca să atragi atenția mea. E modul de atragere a atenției lui Dumnezeu; are însă nevoie de acest lucru Dumnezeu? Dar e ceea ce pot să fac eu astăzi. Și Dumnezeu vrea să fac ceea ce pot.
E, prin urmare, găteala mea, e pregătirea mea, ca să pot să caut, să vreau, să doresc, să iubesc și să primesc în cele din urmă pe Dumnezeu. Suntem, cu alte cuvinte, foarte departe. Facem preliminariile pregătirii. Îmi exprim astfel dispoziția mea interioară prin răceala pe care o suport, prin goliciunea mea, prin noroiul meu, mărturisindu-mi însă goliciunea. Îmi exprim dorul meu după Dumnezeu, pentru că asceza e strigătul meu.
Acum am și harul dumnezeiesc. Ce este harul dumnezeiesc? E lucrarea, energia lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu nu este firea lui Dumnezeu… Harul dumnezeiesc nu e ființa lui Dumnezeu, căci ca ființă Dumnezeu este neparticipabil, este neapropiat, este transcendent. Dumnezeu nu este absolut nimic din orice aș putea gândi, năzui, înțelege etc. (…)
Deci harul dumnezeiesc care vine la mine nu este ființa, nu e Dumnezeu în El Însuși; e totuși Dumnezeu, e lucrarea lui Dumnezeu, e alergarea lui Dumnezeu, e ieșirea lui Dumnezeu spre mine. Este – băgați de seamă! – însăși alergarea, însuși harul dumnezeiesc; e o unire, nu unirea finală, ci o unire preliminară. Îi dau lui Dumnezeu ceva ce n-are nicio valoare pentru Dumnezeu – asceza mea, osteneala mea – fiindcă n-am nimic ce să-I dau. Acum Dumnezeu îmi dă ceea ce pot să primesc, să cuprind în mine. Îmi dă o luminare inițială. Această luminare e o împărtășire de harul dumnezeiesc e, prin urmare, o împărtășire de Dumnezeu. Dar nu este încă o unire cu Dumnezeu, e o comuniune cu Dumnezeu; cu alte cuvinte, intru în comuniune cu Dumnezeu. E o luminare.
Acolo unde șed spun: „A!” și am înțeles. Te am de șase luni în jurul meu și spun dintr-o dată: „A! cutare”. Acum am iubit-o. Dar cum s-a întâmplat aceasta? E o luminare, o strălucire interioară, o deschidere a inimii mele, a gândului meu, nu știu ce, pot să fie o mie și una de lucruri…
Vedeți, e ca și cum ne-am juca încă de-a v-ați ascunselea. El aleargă spre mine, eu alerg spre El. Dumnezeu e prezent. Dacă mă joc de-a v-ați ascunselea cu El, dacă nu-L văd, e pentru că nu am ochi, nu pentru că Dumnezeu nu e prezent.
Am această luminare. E o luminare a cunoștinței. Ce înseamnă a cunoștinței? E ceva ce privește mintea, ca să spunem așa, o înțelegere duhovnicească. Nu o înțelegere; e ceva ca o înțelegere. E o cunoaștere, e o recunoaștere…
Prin urmare, avem luminarea, avem comuniunea cu Hristos. Așadar, itinerarul spre Dumnezeu e o cumuniune. Când are loc o recunoaștere, încep deja să intru în El sau, cu alte cuvinte, mă slujesc de degetele mele, le unesc cu Dumnezeu.
(Din volumul Viața în Duh, de Emilianos Simonopetrinul; extras dintr-o cateheză rostită la Atena, pe 27-28 mai 1973)