Întâlnirea lui Hristos cu samarineanca, aşa cum e relatată de Sfântul Apostol Ioan (In 4, 4-26) – nu altminteri decât a lui Iacov cu îngerul Domnului (Fc 32, 24 şi urm.) –, este prezentarea unui duel. Analogia între cele două ciocniri e izbitoare: atât Iacov, cât şi femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcantă şi nu-s nici unul, nici cealaltă de ieri, de alaltăieri pe acest pământ. Hristos are de înfruntat (şi biruit) o fiinţă vie şi puternică, o femeie, o înfiptă, tare de cerbice şi stăpână pe drepturile ei de făptură înzestrată cu inteligenţă şi judecată, mândră, ironică, arţăgoasă. Domnul o acceptă aşa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, răbdărilor şi impetuozităţilor duelului, dar şi marii lui legi nescrise, căreia toate i se pleacă: a învinge cu orice preţ!
Dialogul, în paralelă cu duelul, scapără de la prima încrucişare a săbiilor:
Hristos (scurt): „Dă-mi să beau“.
Samarineanca (arţăgoasă, mândră, ca să făurească numaidecât o distanţă, ca nu cumva să pară măgulită că-i vorbeşte un iudeu, să se situeze aşadar într-o poziţie de inferioritate): „Cum, tu, iudeu, îmi vorbeşti mie!“.Hristos (ia ofensiva): „Firesc ar fi să-Mi ceri tu Mie să bei“.
Samarineanca (ironică, de sus): „Nici găleată nu ai…“ (din ce în ce mai ironică, trecând de-a dreptul la obrăznicie): „Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacob!“.
Hristos (atacă din altă direcţie): „Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodată“.
Samarineanca (obraznică, dar şi raţională, practică, înţelegând că din convorbirea aceasta s-ar putea alege cu un folos însemnat): „Da, dă-mi acea apă ca să nu mai vin aici să mă obosesc“.
Hristos (care ştie unde este punctul vulnerabil, atacând prin surprindere, din cu totul alt unghi, ca un duelist experimentat): „Cheamă-ţi bărbatul“.
Samarineanca (de felul ei nefăţarnică, nemincinoasă): „N-am bărbat“.
Hristos (începe a Se dezvălui): „Ai spus adevărul… Ai avut cinci…“.
Samarineanca (ştie să se plece în faţa adevărului): „Tu eşti prooroc!“.
Hristos (Se dezvăluie din ce în ce mai mult) enunţă două principii: a) „Va veni ceasul şi acum este“; b) „se cuvine să ne închinăm lui Dumnezeu numai în Duh şi adevăr“.
Samarineanca (adulmecând adevărul final, presimţindu-l): „Va veni Mesia-Hristos“.
Hristos (descoperindu-Se, dându-i lovitura de graţie, doborând-o: „Eu sunt!”
(Din Dăruind vei dobândi, de Nicolae Steinhardt)