Istoria votului în România

I

“Politica românească şi-a început mariajul cu votul la începutul celui de-al patrulea deceniu din secolul al XIX-lea, când s-au organizat primele alegeri pentru deputaţii care reprezentau judeţele în adunările create de Regulamentele organice în Valahia şi, respectiv, Moldova. Numărul votanţilor era extrem de scăzut: nici măcar opt sute în 1831–1832, când s-au ales primele „mădulare“, cum li se zicea deputaţilor. La plebiscitul de la 1864, alegătorii erau deja peste şase sute de mii: cifra nu trebuie să ne înşele, fiindcă în perioada aceea mai existau, totuşi, colegii electorale cu câte un singur membru, care se convoca pe sine însuşi, prezida comisia de numărare a propriului vot şi declara candidatul ales cu unanimitate… Pragul de un milion de votanţi este depăşit înaintea Primului Război Mondial, dar numai 10% dintre ei alegeau direct, iar restul prin interpuşi sau, cum li se spune în sistemul american de azi, „mari electori“. Scrutinul universal direct va fi inaugurat în România abia în 1919. Optsprezece ani mai târziu, când se încheia epoca democraţiei interbelice, găsim aproape 4,7 milioane de bărbaţi majori pe listele electorale, iar în 1946, când încep să voteze şi femeile, se ajunge la aproape opt. După 1990, corpul electoral a variat între 16,3 şi 18,6 milioane de cetăţeni.
Cifrele acestea vădesc destul de clar cât contează votul în societatea noastră. Amenajarea lui practică a cunoscut o evoluţie sinuoasă. Cine citeşte gazetele din timpul campaniilor în vederea alegerilor va descoperi că, în primul secol electoral, secretul votului nu era asigurat. Azi nimeni nu-l mai pune la îndoială. În schimb, o altă modalitate a votului, şi anume obligativitatea, nu a funcţionat decât vreo două decenii, în epoca interbelică. În vremurile postcomuniste, de câte ori a fost invocată ca o soluţie la absenteism, obligaţia de a merge la urne a părut să fie de-a dreptul ridicolă. Nu e, dacă ne uităm la unii dintre europeni – belgienii, ciprioţii, grecii sau luxemburghezii –, care o practică de multe decenii, întrucât consideră că dreptului de vot îi corespunde o datorie de a te exprima. E, în schimb, ridicolă nostalgia votului cenzitar, avansată de comentatori decepţionaţi de evoluţii recente ale societăţii româneşti şi care cred că remediul ar putea veni de la limitarea accesului la urne.

Formulele electorale au fost şi ele subiect al unor schimbări frecvente. În ultimii treizeci de ani, au fost încercate mai multe variante de sisteme de vot atât la nivel local, cât şi la nivel naţional. Pentru alegerea primarilor s-a folosit, mai întâi, scrutinul majoritar în două tururi, apoi a fost îmbrăţişat cel într-un singur tur, iar din 2016 încoace multe voci solicită revenirea la formula anterioară. Modificări au fost şi în privinţa ratei de participare: la debutul tranziţiei, primul tur nu era validat decât dacă majoritatea alegătorilor ajungeau să voteze; ulterior, pragul acesta a fost abandonat, iar acum e posibil să alegi un primar şi dacă doar 15% din cetăţeni vin la urne. Preşedinţii consiliilor judeţene au fost desemnaţi câţiva ani buni în mod indirect, cu sprijinul majorităţilor din fiecare consiliu, iar din 2008 se utilizează pentru ei alegerea directă într-un tur. În cazul celor două camere modul de scrutin a fost bazat pe liste şi pe distribuirea mandatelor proporţional cu scorul fiecărui partid. Excepţie au făcut două alegeri – cele din 2008 şi din 2012. Atunci a fost folosit un mod mixt, în care câştigai un mandat dacă obţineai majoritatea simplă în nişte subdiviziuni ale circumscripţiilor numite colegii sau, în cazul celor care nu aveau un asemenea scor, pe baza unei distribuiri proporţionale realizate după ce se cumulau – în fiecare judeţ şi la nivel naţional – voturile fiecărui partid ce susţinuse candidaţi. Singurele alegeri rămase neschimbate sunt cele reglementate în mod expres în Constituţie, şi anume prezidenţialele, pentru care este prevăzută o variantă de scrutin majoritar în două tururi. Condiţia pentru a te impune din primul e una „tare“: ai nevoie de 50%+1 din totalul celor înscrişi. Nu al celor care votează efectiv, ci al celor care apar pe liste.”

(Fragment din volumul De ce atipesc parlamentarii, de Cristian Preda)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.