Vasili Grossman (1905-1964), scriitor rus ce s-a intersectat cu Hrușciov, este la fel de spectaculos precum opera lui. Prima carte – Pentru o cauză dreaptă – a fost scrisă fără nădejdea publicării, ba chiar a fost urmată de repercursiuni. Profesorul Ion Ianoși, cu erudiția deja știută, ne prezintă cu multă delicatețe acest drum sinuos…
Prima „carte” a dilogiei, Pentru o cauză dreaptă (cea cu 12 variante păstrate) a fost publicată, aşadar, în 1952. Grossman a terminat a doua ei carte (fără nici o variantă în arhive) în 1960. Cercetătorii au reconstituit avatarurile „arestării” şi supravieţuirii manuscrisului. Autorul a început să-şi scrie lucrarea încă din timpul vieţii lui Stalin, fără speranţa publicării. După Congresul XX al PCUS şi „Raportul Secret” prezentat de Nikita Hruşciov, Despre cultul personalităţii şi urmările lui, şi-a intensificat lucrul, nădăjduind în convergenţa propriei sale viziuni cu spiritul mai lucid care părea să se contureze în cadrul conducerii de partid. A terminat cartea în 1960. A predat manuscrisul revistei Znamia (Drapelul), dar redactorul-şef şi conducătorii Uniunii Scriitorilor i-au adus la cunoştinţă că o astfel de scriere nu va putea fi tipărită decât… peste 250 de ani. Unii redactori-recenzenţi au informat „organele competente” despre conţinutul ei „dăunător”. A fost organizată o descindere la locuinţa lui Grossman şi au fost confiscate materialele romanului, manuscrise, ciorne, până şi indigourile care serviseră la dactilografierea lucrării. Această acţiune a avut loc în 1961, înainte de Congresul XXII al PCUS, în care Hruşciov l-a atacat pe Stalin încă mai violent decât la faimosul congres din 1956. Dar schimbarea la faţă a conducătorului de partid sovietic în chestiunile literaturii şi artei începuse mai de mult. Romancierul i-a trimis o scrisoare de protest lui Hruşciov, dar n-a primit nici un răspuns. Peste câteva luni, ideologul-şef, Mihail Suslov, i-a acordat o audienţă, în cadrul căreia a confirmat verdictul definitiv de nepublicare a cărţii: el personal n-a citit-o, dar are deplină încredere în „tovarăşii-recenzenţi”. Nu e cunoscută soarta exemplarelor „arestate” de ofiţerii poliţiei politice. În aparenţă, de Grossman însuşi nu s-au atins, dar după 1967 nici o scriere nu i-a mai fost republicată în patrie şi ani de-a rândul nici numele nu i-a putut fi invocat în tipărituri. Cum de s-a păstrat în aceste condiţii romanul? Presimţindu-i avatarurile, autorul a ascuns o variantă a ei (completă) la loc sigur. Printr-o întâmplare fericită le-a scăpat trimişilor KGB şi o dactilogramă. Fotocopiată, aceasta a fost în secret transmisă editorilor occidentali în 1974, iar cartea a apărut în 1980 în Elveţia. Dar editorii acestei ediţii ruseşti, E. Etkind şi S. Markiş, n-au reuşit, deşi s-au străduit din răsputeri, să elibereze de goluri şi inexactităţi respectiva copie, din capul locului imperfect dactilografiată. Anume această ediţie, în continuare îmbunătăţită, a şi fost reprodusă în primele apariţii din Rusia, gorbacioviană, în 1988, în numerele 1–4 ale revistei Oktiabr (Octombrie) şi, sub formă de carte, la Editura Knijnaia palata (Salonul de carte). Abia după aceste publicaţii a ieşit la iveală ciorna autentică – revăzută şi corectată chiar de Grossman –, păstrată de un bun prieten al său, V.I. Loboda, şi de familia acestuia. Această variantă, acceptată ca definitivă după scrupuloase confruntări efectuate de exegeţi, a stat la baza celei de a doua ediţii, publicate tot la Knijnaia palata, în 1989. Între timp, în multe ţări ale lumii au apărut traduceri, întâmpinate de recenzii elogioase.
(Ion Ianosi, Autori si opere, vol. 2 – Cultura rusa, EuroPress, Kindle Edition)