Islamul, care în cele din urmă a câștigat premiul cel mare, a fost o comunitate care s-a extins din secolul VII până în secolul XVII, dar niciodată una dinamică. ÎNtr-un fel, acest lucru este surprinzător. Islamul a avut de la bun început avantaje tehnice și intelectuale de invidiat, de care Occidentul ducea o lipsă flagrantă. În expansiunea lor uimitoare, arabii și-au îngăduit să fie slujiți de oameni capabili de toate rasele și credințele. Creștini, persani și evrei convertitți au fost promovați în cele mai înalte funcții din stat; unii nici măcar nu erau musulmani. Islamul a păstrat cultura elenă, cel puțin știința ei, și i-a transmis principiul hindus al poziției numerice și al lui zero – punând astfel bazele aritmeticii și algebrei, două dintre tehnicile pe care este clădită întreaga civilizație modernă. Nu exista o circumscriere religioasă a comerțului, dat fiind că Profetul însuși fusese cineva care se ocupase cu negoțul și se trăgea dintr-un trib cu spirit întreprinzător. Din punct de vedere geografic, islamul forma un bloc comercial omogen, având la Bagdad centrul natural de consum de masă. Cu toate acestea, islamul nu a creat niciodată o economie dinamică, și din nou ingredientul lipsă a fost libertatea.
(Paul Johnson,
Dușmanii societății, Humanitas, 2013, p. 49)