
Domnia lui Irod, care a fost cârmuitorul efectiv al Iudeei şi al altor teritorii începând din 37 î.Cr. şi până la moartea lui, cu patru ani înaintea erei noastre, constituie un episod din istoria evreilor în privinţa căruia istoricii evrei şi cu nimic mai prejos cei creştini au avut dificultăţi să cadă de acord. Irod era în acelaşi timp evreu şi antievreu; un partizan şi un binefăcător al civilizaţiei greco-romane, dar şi un barbar oriental, capabil de cruzimi inimaginabile. Politician strălucit, într-un anume sens un om de stat înţelept şi vizionar generos, constructiv şi extrem de eficient; dar şi naiv, superstiţios, rob până la grotesc al propriilor sale pofte, cu un comportament frizând nebunia – uneori nebun de-a binelea. Fiinţa lui combină tragedia lui Saul şi materialismul plin de succes al lui Solomon, care era în mod evident idolul său; şi este un mare păcat că nu s-a găsit nimeni în apropierea lui care să-i fi transpus caracterul şi cariera cu aceeaşi pană măiestrită ca a autorului Cărţii Întâi a Regilor.
Irod s-a evidenţiat şi şi-a câştigat notorietatea în timpul domniei tatălui său, ca guvernator al Galileei. Acolo, în adevăratul spirit al conducerii romane, a distrus o grupare de gherilă semireligioasă, condusă de un bărbat care se numea Iezechia; la porunca exclusivă a lui Irod, conducătorii rebelilor au fost executaţi fără să beneficieze de judecata unei instanţe religioase. Conform legii iudaice, dreptul pe care şi l-a arogat reprezenta un delict capital, prin urmare Irod a fost chemat în faţa Sanhedrinului; doar prezenţa gărzilor sale, care a intimidat instanţa judecătorească, a împiedicat condamnarea şi executarea lui. Patru ani mai târziu, în 43 î.Cr., Irod a comis încă un delict religios similar, ucigând un alt evreu fanatic, Malichus, care-şi otrăvise tatăl. Familia lui Irod, bineînţeles, sprijinea facţiunea hashmoneană condusă de Hircan II, Irod însuşi intrând în familia Hashmoneilor prin căsătorie, după ce a luat-o de soţie pe Mariamne. Dar în 40 î.Cr., facţiunea rivală, avându-l în frunte pe un nepot de-al lor, Antigonus, a cucerit Ierusalimul cu ajutorul parţilor. Fratele lui Irod, Fasael, guvernator al Ierusalimului, a fost arestat şi aruncat în închisoare, unde s-a sinucis; iar Hircan nu a mai putut fi numit mare preot, din pricina mutilării pe care a suferit-o, Antigonus însuşi muşcând şi retezând astfel urechile unchiului său.
Irod a reuşit cu greu să scape cu viaţă, dar a izbutit să ajungă la Roma şi să supună cazul său în Senat. Senatorii i-au răspuns făcându-l rege-marionetă, cu titlul oficial de rex socius et amicus populi Romani, „rege aliat şi prieten al poporului roman“. După care el s-a reîntors în răsărit, în fruntea unei armate romane de 30.000 de soldaţi pedeştri şi 6.000 călare, a recucerit Ierusalimul, instalând la putere un regim cu totul nou. Politica sa a fost îndreptată în trei direcţii principale. În primul rând, şi-a folosit marile sale haruri politice şi diplomatice pentru a se asigura că va avea mereu sprijinul celui aflat la putere la Roma – indiferent cine era acesta. În epoca de glorie a lui Marcus Antonius, cei doi au fost prieteni şi aliaţi; după căderea lui Antonius, Irod s-a grăbit să facă pace cu Octavianus Caesar. În epoca imperială a lui Augustus, Irod a fost cel mai loial şi mai de încredere dintre regii orientali sateliţi ai Romei, nimicind piraţi şi bandiţi cu o eficienţă nemiloasă şi susţinând Roma în toate campaniile şi conflictele ei. De asemenea, a fost regele care a primit cele mai bogate recompense şi, cu sprijinul Romei, şi-a extins regatul până la graniţele Hashmoneilor şi chiar dincolo de acestea, cârmuindu-l în mult mai mare siguranţă.
În al doilea rând, i-a exterminat pe Hashmonei cum a putut mai bine. L-a dat pe Antigonus pe mâna romanilor, care l-au executat. Pentru propria sa soţie, Mariamne, stră-strănepoata lui Alexandru Ianai, nutrea – după spusele lui Iosephus – o pasiune plină de gelozie şi, în cele din urmă, s-a întors împotriva ei şi a tuturor rudelor sale. La porunca lui, fratele acesteia, Aristobulus, a fost înecat într-o baie din Ierihon. Pe Mariamne însăşi a acuzat-o că a încercat să-l otrăvească, condamnând-o în faţa unui tribunal format din propria lui familie şi executând-o. Apoi, a acuzat-o pe mama ei, Alexandra, de înaltă trădare, drept care şi ea a fost executată. În sfârşit, şi-a acuzat propriii fii dăruiţi de Mariamne de a fi conspirat la uciderea lui, judecându-i şi condamnându-i la moarte prin spânzurare. „Dacă a existat vreun om cu dragoste de familie, acela a fost Irod“, scrie Iosephus. Perfect adevărat, în ce priveşte familia din partea sa; căci a ridicat oraşe cărora le-a dat numele tatălui, al mamei şi al fratelui său. Dar faţă de Hashmonei, sau oricine altcineva care avea pretenţii ancestrale asupra posesiunilor sale – cum erau membrii Casei lui David –, se purta cu o suspiciune paranoică şi cu o brutalitate nesocotită. Povestea uciderii pruncilor, deşi exagerată, are un fundament istoric în propriile sale fapte.
A treia direcţie a politicii lui Irod a fost de a slăbi puterea distructivă a iudaismului rigorist, prin separarea statului de religie şi prin introducerea în scenă a evreilor din diaspora. Primul său act la preluarea puterii în Ierusalim, în 37 î.Cr. a fost de a executa 46 de membri de frunte ai Sanhedrinului, care, în cazul lui şi al altora, căutaseră să susţină legea mozaică în chestiuni profane, devenind astfel exclusiv un tribunal religios. Irod n-a încercat nici măcar să devină mare preot, separând această funcţie de Coroană şi transformând-o într-un post oficial, el fiind cel care-i numea şi-i destituia pe marii preoţi – considerând că asemenea acte făceau parte din prerogativele sale – şi alegându-i în special din diaspora egipteană şi babiloniană.
Irod gândea istoric, ca majoritatea evreilor, şi este limpede că modelul său a fost Solomon. Scopul său era acela de a-şi perpetua memoria, construind clădiri şi edificii colosale, cheltuind sume uriaşe în interes public şi făcând acte de caritate fără precedent. A fost, astfel, arhetipul unui alt tip de evreu, filantropul hrăpăreţ. Şi-a dedicat viaţa acumulărilor şi cheltuirii în stil mare. Asemenea lui Solomon, a profitat de poziţia sa în ceea ce privea căile comerciale pentru a pune impozit pe comerţ, el însuşi angajându-se în activităţi meşteşugăreşti. De la împăratul Augustus a închiriat minele de cupru din Cipru, reţinând jumătate din producţie. Strângea impozitele de pe o suprafaţă foarte întinsă împărţind profitul cu Roma. Iosephus spune că sumele cheltuite îi depăşeau posibilităţile, astfel că era dur cu supuşii săi, şi cu siguranţă şi-a acumulat o avere imensă în special prin confiscarea proprietăţii celor pe
“care îi declara duşmani ai statului, mai ales proprietăţile Hashmoneilor, desigur. Dar nivelul general al prosperităţii Palestinei a crescut în timpul domniei lui datorită păcii externe, ordinii interne şi înfloririi comerţului. Numărul evreilor, atât al celor născuţi, cât şi al celor convertiţi, creştea pretutindeni, astfel încât – conform unei tradiţii medievale –, la vremea recensământului întocmit sub Claudius, în 48 d.Cr., între graniţele imperiului se găseau 6.944.000 de evrei, plus alte „miriade şi miriade“, cum le numeşte Iosephus, „din Babilonia şi de mai departe, de peste tot“. După unele calcule, în timpul lui Irod trăiau aproximativ 8.000.000 de evrei în lume, dintre care între 2.350.000 şi 2.500.000 în Palestina, evreii constituind astfel aproximativ 10% din Imperiul Roman. Această seminţie în expansiune, cu diaspora ei numeroasă, reprezenta sursele de bogăţie şi influenţă ale lui Irod.
(Fragment din lucrarea O istorie a evreilor, de Paul Johnson)