Povestea lui Iov e, prin excelență, povestea tăcerii lui Dumnezeu, atrăgând asupră-i toate nuanțele acestei teme pentru a le toși, totuși, în altceva, diferit și cu mult mai complex decât tot ce am întâlnit până aici. (…) Prietenii lui Iov, însă, rup această tăcere a simpatiei. Muta lor mângâiere nu ține decât șapte zile și șapte nopți (2.13) și, de cum îl aud pe Iov răcnind pentru prima dată, se prind să îngâne contrapunctul cuvântului și pornesc cu Iov un dialog istovitor. O să reziste Iov la presiunea acelei forme grave, perfide și sâcâitoare pe care o ia cuvântul în gura prietenilor săi, cea pe care elinii au numit-o retorică? (…) Caracterul scandalos al acestei retorici umane constă în structura ei substitutivă. Prietenii lui Iov vorbesc ca și cum ar fi substituții lui Dumnezeu. Ei își arogă dreptul de a vorbi în locul și în momentul amuțirii lui Dumnezeu. Omenescul lor cuvânt suplinește deficiența Cuvântului divin, ba chiar țințndu-I și locul. Din punct de vedere structural, omul Iov nu se mai află, în solitudinea sa, confruntat cu un Dumnezeu care tace, ci confruntat cu un Dumnezeu ce tolerează ca oamenii să cuvânte în locul Lui. Cuvântul omului formează aici un spațiu vid între tăcerea li Dumnezeu și omul vizat prin această tăcere.
Analiză inedită realizată cu măiestrie de André Neher, în lucrarea Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz (Hasefer, București, 2002).
Marele exeget de la Strasbourg, unul dintre cei mai înfocați sioniști de dinainte de 1948, reușește să analizeze una dintre cele mai delicate teme ale Vechiului Testament: tăcerea lui Dumnezeu. Surprinsă în cele mai particulare situații, această tăcere are întotdeauna valoare didactică, fiind o lecție pe care Dumnezeu o dă în mod necesar omului. Dacă tăcerea reprezintă peisajul Bibliei – cum îi plăcea lui Neher să repete – atunci ea este strigătul cel mai puternic al providenței. Deși Dumnezeu vorbește și prin cuvânt, tăcerile au profunzimile lor. Lucrurile rostite au un sens revelațional, în timp ce tăcerile sedimentează conceptele. Cazul lui Iov este emblematic. Abținerea lui Dumnezeu (nu și a prietenilor) pregătește momentul vorbirii din ultimele capitole. Dar, chiar și atunci, Dumnezeu nu răspunde punctual rechizitoriului lui Iov, ci îi oferă revelația persoanei Sale. De aici uimirea totală a celui încercat și replierea sa.