
În urma acestei iluminări, petrecută la hotarul dintre timp și veșnicie, Botezătorul a răspuns Tatălui: „Iată-mă!”, întocmai ca Moise odinioară, și a început să predice spre a trezi pe Israel din amorțire. Misiunea Botezătorului va consta în pregătirea, prin cuvânt, a arătării Domnului. De aceea el se va numi un glas, „glasul celui ce strigă în pustie” (Ioan 1,23). El nu va face minuni, marcând și în acest mod apartenența sa la Legea veche, caracterizată prin neputința de a-l salva pe om, dar glasul lui va răsuna puternic, chemând poporul la pocăință, cerându-i să se convertească, spre a putea intra în Împărăția, pe care el primul o va vesti.
Proclamând prezența lui Mesia în mijlocul lui Israel, Botezătorul se afla la sfârșitul epocii Vechiului Legământ, dar anunță și începutul Împărăției, fiind conștient de faptul că misiunea sa coincide cu acest moment limită, ce prefața perioada eshatologică.
Predica Botezătorului are scopul să zdruncine pe Israel din falsul echilibru creat de spiritul fariseic, pentru care respectarea prescripțiilor Legii îl scutea pe om de orice altă obligație și îl punea la adăpost de întrebările menite să-l tulbure. Ioan avea să spulbere credința într-o securitate artificială, rezultat al idolatrizării Legii, considerată că dăruiește automat mântuirea celor care o păzeau. Pentru a trezi speranța într-un Mântuitor, a cărui apropiată arătare o vestea, Botezătorul trebuia să pună pe Israel în situația de a-și recunoaște vina, de a fi conștient de păcatul ce apăsa sufletele tuturor fiilor săi și de a simți din nou fiorul religios în fața misterului divin. Este o corelație directă între experierea sentimentului vinovăției și dorul după un mântuitor. Stăruind asupra necesității pocăinței, Sfântul Ioan făcea să crească și tensiunea așteptării lui Mesia.
(Din Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, de Natalia Manoilescu-Dinu, Editura Bizantină, București, 2004, p. 91)