
Să ne întrebăm acum încă o dată, în rezumat, ce fel de întâlnire a fost aceea cu Domnul înviat. Sunt importante următoarele distincții:
- Isus nu este cineva care s-a întors în viața biologică obișnuită și care, după aceea, conform legilor biologiei, ar fi trebuit într-o zi să moară din nou;
- Isus nu este o nălucă (un „duh”). Aceasta înseamnă: El nu este cineva care, în realitate, aparține lumii morților deși poate într-un fel să se manifeste în lumea vieții;
- Întâlnirile cu Cel Înviat sunt, însă, și ceva diferit de experiențele mistice, în care spiritul uman este, pentru o clipă, ridicat mai presus de sine și se percepe lumea divinului și a veșnicului, pentru ca după aceea să se întoarcă în orizontul normal al existenței sale. Experiența mistică este o depășire momentană a sferei sufletului și a facultățile lui perceptive. Dar nu este o întâlnire cu o persoană care se apropeie din exterior. Pavel a făcut o distincție foarte clară între experiențele sale mistice – ca, de exemplu, ridicarea sa până la al treilea cer descrisă în 2Corintni 12.1-14 – și întâlnirea cu Cel Înviat pe drumul Damascului, eveniment petrecut în istorie, întâlnire cu o persoană vie.
Ce putem spune acum realmente, pe baza tuturor acestor informații biblice, despre natura deosebită a Învierii lui Hristos?
Ea este un eveniment petrecut în istorie care, totuși, face să explodeze sfera istoriei și trece dincolo de ea. Ne-am putea folosi de un limbaj analogic care, în multe privințe, rămâne inadecvat, dar poate totuși să deschidă o cale spre înțelegere. Am putea să privim Învierea ca pe un fel de salt calitativ radical, în care se deschide o nouă dimensiune a vieții, a ființării ca oameni.
(Isus din Nazaret, de Joseph Ratzinger, vol. 2, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2012, pp. 254-255)