
Istoria cu trupul este asemenea istoriei unei statui. Se întâmplă că după ce un meșter iscusit face o statuie foarte frumoasă, cu părțile simetrice, din aur sau din alt material, s-o retopească. Aceasta pentru că, văzând-o un om rău, ros de invidie, care n-a suportat strălucirea ei, s-o vatăme și să culeagă rodul zadarnic al invidiei. Dar meșterul, preaînțelepte Aglaofon, vrând ca lucrul făcut cu atâta grijă și trudă să nu rămână pentru totdeauna mutilat și fără valoare, purcede iarăși la topire și face statuia precum era mai înainte. Pentru că, dacă n-o retopește pentru a o reface, ci o lasă să rămână așa vătămată sau se mulțumește doar s-o restaureze, în mod firesc statuia nu va mai fi aceeași, ci va fi schimbată. Vrând, deci, ca lucrarea lui să fie frumoasă și fără defecte, el o sfarmă și o retopește pentru ca să fie îndepărtate prin retopire toate stricăciunile și ocara făcută de ei, din invidie. În felul acesta statuia își recapătă forma desăvârșită de la început. Acest lucru mi se pare că a făcut și Dumnezeu cu noi. Văzând El pe om, superba S-a creatură, vătămată din cauza invidiei și a uneltirilor viclene, El, iubitorul de oameni, n-a răbdat ca acesta să fie dat pieirii, să fie condamnat în veac, să fie nemuritoare vina lui, ci l-a descompus iarăși în materie, pentru ca în momentul replăsmuirii să fie ars și să dispară toate necurățiile lui. Pentru că ceea ce acolo este retopirea statuii, aici este moartea și descompunerea trupului. Ceea ce acolo este replăsmuirea și înfrumusețarea materiei, aici este învierea.
(Metodiu de Olimp, în Aglaofon sau despre înviere, trad. Constantin Cornițescu, PSB 10, 1984, p. 152)