Învierea și Duhul

Moartea biologică și toate morțile parțiale care o precedă sunt de acum doar treceri spre Înviere, pentru că moartea spirituală, care le înglobează și pe care acestea o simbolizează, este desființată. De acum totul are sens, un sens veșnic. (…)

Viața, lumina, Duhul țâșnesc de acum chiar prin moartea noastră, chiar prin neliniștea noastră. Mai adânc decât revolta sau decât disperarea noastră nu mai este neantul, este Cel Răstignit și Slăvit. Împărăția lui Dumnezeu e deja prezentă în mod tainic; nu strălucirea biologicului și al stilizării mai mult sau mai puțin reușite a morții, ci pacea, forța, bucuria de a fi, în clipele când exteriorul se estompează, când nu mai sunt decât chipuri și pământul ca taină. (…)

Biserica este deci „taina”, sfințirea lui Hristos în Duh. În această calitate, ea răspândește de acum forța Învierii, harul pe care Duhul îl adaptează pentru fiecare vocație în funcție de „daruri”, de „harismele” proprii. Faptele Sfinților Apostoli apar astfel ca „evanghelia Duhului”, în care Acesta vorbește și lucrează personal, în strânsă legătură cu Numele lui Isus: nu a anunțat oare Acesta în ultima convorbire că Tatăl va trimite Duhul „în Numele Meu”? Iar numele înseamnă prezența. Este suficient să citim Epistola întâia către Corinteni ca să înțelegem că locul normal al harismelor este adunarea euharistică. (…)

Biserica este deci „taina”, sfințirea lui Hristos în Duh. În această calitate, ea răspândește de acum forța Învierii, harul pe care Duhul îl adaptează pentru fiecare vocație în funcție de „daruri”, de „harismele” proprii. Faptele Sfinților Apostoli apar astfel ca „evanghelia Duhului”, în care Acesta vorbește și lucrează personal, în strânsă legătură cu Numele lui Isus: nu a anunțat oare Acesta în ultima convorbire că Tatăl va trimite Duhul „în Numele Meu”? Iar numele înseamnă prezența. Este suficient să citim Epistola întâia către Corinteni ca să înțelegem că locul normal al harismelor este adunarea euharistică. (…)

Prin harul Învierii, neliniștea devine însăși materia încrederii, spațiul morții se metamorfozează în spațiul Duhului. Marea respirație a Duhului se deschide în om. El devine o ființă vie capabilă să slăvească viața, să dea mulțumire pentru toate. El cunoaște întru Duhul, iubește întru Duhul, respiră Duhul. (…) Duhul ne revelează bunătatea Tatălui, o paternitate jertfelnică și eliberatoare. El dilată omul în imensitatea Trupului lui Hristos, taină a „Omului Unic”. (…) Hristos ne „pneumatizează” și Duhul ne „cristifică”. (…)

(„Hristos din mărturisirea de credință”, de Olivier Clément, în Jean Delumeau (ed.), Religiile lumii, Humanitas, București, 2014)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.