
Să omorâm cugetul trupului, care nu poate să se supună legii lui Dumnezeu, ca să se nască în noi puternic cugetul Duhului, prin Care ia naștere viața și pacea. Să ne înmormântăm cu Hristos, Care a murit pentru noi, ca să și înviem împreună cu Cel ce ne-a adus învierea.
Pentru fiecare din faptele din viață este potrivit un anumit timp; un anumit timp pentru somn, un anumit timp pentru veghe; un anumit timp pentru război, un anumit timp pentru pace. Dar întreaga viață a omului este timp pentru botez. Nici trupul nu poate trăi fără să respire și nici sufletul nu poate ființa fără să cunoască pe Creatorul său; că necunoașterea lui Dumnezeu este moartea sufletului. Cel care n-a fost botezat nu-i luminat; iar fără lumină nici ochiul nu poate vedea cele ale sale, nici sufletul nu poate contempla pe Dumnezeu. Orice timp al vieții este potrivit pentru mântuirea prin botez: noaptea, ziua, în orice ceas, în orice clipă, chiar cea mai scurtă clipă. Dar cu mult mai potrivit este timpul înrudit cu semnificația botezului. Și care timp ar fi mai înrudit cu botezul decât ziua Paștelui? Această zi este pomenirea învierii Domnului; iar botezul ne dă putința învierii. În ziua învierii, deci, să primim harul învierii. Pentru aceea Biserica cheamă de mult timp cu predică puternică pe fiii ei, ca să nască în această zi pe cei pentru care demult a simțit durerile nașterii și să guste, după ce i-a înțărcat de la cuvintele catehezei, hrana tare a dogmelor.
(Omilia a XIII-a. Îndemnătoare la Sfântul Botez, de Vasile cel Mare, PSB 17, pp. 488-489)