Spicuiesc mai jos o ipostază din viața Domnului Isus, așa cum este descrisă de Giovanni Papini (Viața lui Isus, Orizonturi, București, 2012). Este vorba de atitudinea Mântuitorului față de copii, o atitudine contestată inițial de ucenici, dar care va avea o valoare didactică pentru noi toți. Făcând un zoom in pe cadrul respectiv, autorul descrie mai întâi atitudinea de fond.
Isus iubea cu duioșie pe copii și cu milă pe ucigași; pe cei curați și pe cei care nu pot zăbovi să se curețe. Mâna-i stăruia cu voioșie pe părul afânat al pruncului desprins de la sânt și nu dădea în lături părul prostituatei, îmbibat cu mirodenii. Ișea în calea păcătoșilor, doar ei n-aveau întotdeauna tăria să-I iasă în cale; dar Îi chema la Sine pe copii, deoarece copiii îl simpt pe cel ce-i îndrăgește și dau fuga la el cu bucurie.
Gestul mamelor (tutorilor) este privit cu suspiciune de tabăra ucenicilor (adulților). În societatea vremii, copiii sunt fără valoare. Ei trebuie să crească, să fie sănătoși și de folos, iar abia apoi vor fi luați în seamă.
După străvechea lege, copilul era acela care trebuia să-i poarte respect omului mare, să-l cinstească pe bătrân. Cel mic era ținut să-l ia pe cel mare drept pildă. Desăvârșirea erea lăsată pe seama vârstei coapte; sau, mai degrabă, pe seama bătrâneții. Copilul era respectat numai întrucât păstra în el nădejdea unei viitoare bărbății.
Dar Isus răstoarnă întreaga tradiție. Legea străveche este înlocuită cu cea nouă, cu o abordare proaspătă și fascinantă. Preconcepțiile sunt puse la grea încercare iar alinierea la noile învățături devine iminentă.
Cei mari să ia pildă de la cei mici, vârsnicii trebuie să se întoarcă iarăși la copilărie, părinții să se poarte cum se poartă copiii. În noua lume propovăduită de Hristos, în care vor domni doar castitatea încrezătoare și drăgălășia nevinovăției, copiii sunt icoana fericilor de mâine. Copilul, care până atunci părea un om întreg, este mai desăvârșit decât bărbatul. Bărtabul care credea că ajunsese la deplinătattea vârstei și a sufletului său, va să se întoarcă, să se despoaie de nărăvita-i bătrânețe, să se întoarcă iarăși la anii copilăriei. Din călăuzitor devine călăuzit, del a locul de frunte coboară iarăși la cel din urmă.
Neștiința copilului (mai luminată decât învățul învățaților), dar și nevinovăția lui (mai puternică decât înțelepciunea ce se răsfrânge în vorbele întrețesute de raționamente) sunt ingredientele pe care noi înșine trebuie să le dobândim. Suntem chemați, prin pilda Mântuitorului, la o viață proaspătă și îndestulătoare. Este o mare invitație care răsună cu putere și azi. Fiecare zi este o nouă provocare, o ocazie în care putem dovedi că am înțeles. Iar dacă uneori dovada întârzie să apară, o corecție drastică ne poate reașeza pe drumul cel bun. Uneori suntem mult prea încrezători în noi pentru a întinde mâinile spre Domnul Isus Hristos. Copiii au făcut-o într-un mod exemplar, acum e rândul s-o facem și noi.