Reuși-vor uneltele omului, creațiile lui, cu poftele nemăsurate și ambițiile pe care le nălucesc, lipsite de frâul pe care îl constituie vedenia întregului din care fac parte, să pună stăpânire pe om și să se întoarcă împotrivă-i, dislocându-l din centrul creației și smintindu-l din propria condiție umană, adică, făcându-l neom? Sau izbuti-va omul, în ceasul al unsprezecelea, să își găsească marginile și, odată cu ele, echilibrul stării sale?
(Mircea Vulcănescu,
dintr-un eseu publicat în 1935)
cred ca aceasta „meditatie” (sa o numesc asa!) poate fi pusa in raport cu ce spunea Pavel in 1 Corinteni 6:12 „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” sau in 1 Corinteni 9:27 „Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”