E oare nepotrivit ca intelectualul să se comporte în credință ca intelectual? E inutil să-și păstreze în acest domeniul chipul specific sau măcar ideal? Pofta de a înțelege, informația riguroasă, disiplina gândului nu-și găsesc locul în religie? Îndeletnicirea cu ideile e aici necuvenită? Dar ceea ce dă marca de autenticitate pentru un intelectual, anume sensibilitatea față de nuanțe și de niveluri de interpretare oricare ar fi tema de care se apropie? Este ea admisă? Sau în pragul celor spirituale toate aceste trăsături trebuie lăsate la garderobă, ca o costumație inadecvată și, în fond, neglijabilă? Își pierd rostul aici calitățile intelectualului: obișnuința judecății participative, dar și critice, dorința de a pătrunde pe cont propriu într-o problemă, de a-i desfășura sensurile, de a pune o lumină nouă asupra ei? E oare îndreptățit intelectualul să-și păstreze în actul credinței croiala de intelectual?
(Anca Manolescu)