Dacă n-am fi prinși în plasa puzderiei de lucruri pe care ne propunem să le facem – de la cele mai mărunte (chiar și pentru a bea un pahar de apă e nevoie de un atom de voință și de iluzie) și până la cele mai mărețe – ce ne-ar ține atât de bine înfipți în „această coajă de pământ”? Gândul că am putea lăsa ceva în urma noastră? Ceva care „ar străbate secolele”? Care secole? Cele ce se vor pierde în praful și pulberea istoriei? Și care istorie? Cea care poate să dispară de pe o zi pe alta prin considerabilul potențial de autodistrugere al speciei umane? Sau cea care – admițând că în specia aceasta ar exista resurse ultime de redresare – se va pierde oricum în chip „natural”, cu toate înfăptuirile ei, în incendiul final al Pământului, urmat de definitiva răcire a soarelui și de „aperanța” apariției Vieții (în vederea altei distrugeri finale) în alt punct, nebănuit, al Universului?
(Gabriel Liiceanu)