În urmă cu mulți ani, într-o zi ca azi s-au întâmplat următoarele:
- în 625 Honoriu I devine papă;
- în 1492 Cristofor Columb descoperă Cuba;
- în 1553, la Geneva – cu complicitatea lui Jean Calvin – Miguel Servetus este ars pe rug în fața catedralei;
- în 1873 Joseph F. Glliden inventează sârma ghimpată;
- în 1904 a fost inaugurată prima linie de metrou din New York;
- în 1938 a fost inaugurată la Târgu Jiu Coloana infinitului a inegalabilului Constantin Brâncuși;
- în 1947 începe sinuosul proces al lui Iuliu Maniu;
Într-o frază șugubeață, am putea spune cam așa…
După ce Honoriu I își vede visul cu ochii, iar Columb pune piciorul în Cuba, iată-l și pe Calvin ticluind martirizarea lui Servetus. Glliden se grăbește să furnizeze totalitarismelor de mai târziu o armă de temut: sârma ghimpată. Newyorkezii încep apoi a merge pe sub pământ, iar în Europa tunurile își cântă sinfonia. În mijlocul vacarmului beligerant, Brâncuși îi înalță Coloana înspre infinit. Tumultul politic din Balcani schimba fața lumii, iar Maniu este judecat într-un proces cu adevărat interesant.
Miguel Servetus… Când am auzit prima dată de acest reformator nu am putut rămâne indiferent. Pe cine oare ar fi putut arde pe rug popularul Jean Calvin? Mi-am imaginat un eretic urâcios sau poate chiar un satanist… Jean Calvin produsul unei reforme care, printre altele, contesta bisericii catolice inhibarea libertăţii de gândire şi de exprimare, ar fi trebuit să pună pe rug un individ cu adevărat periculos. Făcând cercetări amănunţite am descoperit în Miguel Servetus un erudit vrednic de toată cinstea (teolog, medic și umanist având interese în numeroase științe: astronomia și meteorologia, geografia, jurisprudența, studiile biblice, matematica, anatomia și medicina; în medicină a fost descoperitorul circulației pulmonare). Cu mâhnire am constatat cât de adevărată este afirmaţia „victima este cea mai predispusă să facă victime la rândul ei”.
Aş dori să citez doar câteva rânduri din „De Trinitatis erroribus”: „Eu nu îl separ pe Christos de Dumnezeu după cum vocea nu este separată de cel ce vorbeşte şi raza de soare nu este separată de soare. Christos este Tatăl precum vocea este cel ce vorbeşte. El şi tatăl sunt acelaşi lucru tot astfel cum raza şi soarele sunt aceeaşi lumină.” Astfel Servetus îl contestă pe Arius care îl considera pe Christos doar un om. Pentru Servetus Christos este pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om. Ideile lui Servetus nu sunt deloc noi ci îşi au rădăcina în sec. III d.C. în monarhismul modal care a avut ca fondator principal pe Sabelius.
Miguel Servetus moare cu demnitate refuzând extrema tentativă a unui prieten de a-i salva viaţa, dacă ar fi admis în scris greşelile făcute.
Dacă îmi permiteţi o completare…în 1982 (nu cu foarte mulţi ani în urmă) se năştea Anca Brădău 🙂
Ce frumoasă completare!
LA MULȚI ANI ANCA!
Să îți dea Dumnezeu multe binecuvântari și să te ocrotească mereu.
Cu cele mai alese gânduri.
Dodo,
Ți-ai făcut bine temele… ca să zic așa.
În jurul lui Servetus s-au țesut o sumedenie de interpretări. Exceptând variantele subiective (confesional mă refer), aproape toate merg pe linia sugerată de tine. Și, în definitiv, oricum ar fi stat lucurile, Calvin ar fi trebuit să nu își pună semnătura pe acel act. Ba mai mult, ar fi trebuit să împiedice cu orice preț un astfel de deznodământ. Din păcate n-a făcut-o, ba dimpotrivă.
Îți recomand o superbă carte pe subiect: LUPTA ÎN JURUL UNUI RUG, scrisă magistral de Stefan Zweig.
Domnul cu tine!
Da, superba carte.
Bine spui, dragă Sergiu!
Îmi aduc cu plăcere aminte de discuțiile noastre entuziaste în jurul acestui mare scriitor. Am trăit amândoi o vreme sub vraja lui irezistibilă.
Domnul cu tine!