Cînd eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Și asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existența timpului. Fiecare tic-tac era pentru mine ca o bătaie în porțile morții. Cînd mă culcam în pat și în întuneric se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roților unui tren care mă duce spre moarte.
Era atît de scurt un ticăit, dar era destul ca să mă cufunde într-o tristețe doborîtoare, într-o tristețe din care nu credeam că voi ieși vreodată. Era îngrozitor să știu că eu nu-mi voi putea întoarce timpul vieții nici măcar cu un singur ticăit. Mă sfîșiam să simt cum dispare în neființă pentru totdeauna și irecuperabil sunetul acela monoton și trist.Acest sentiment îl retrăiam mai cu seamă seara, la culcare. Dar adevărata tristețe și singurătate mă copleșeau în casele străine, chiar și la bunica, unde mă adormea un ceas mare, sovietic. Atunci mă gîndeam ce deprimant ar fi să aud astfel de ceasuri toată ziua, dar totodată îmi dădeam seama că ele ticăie oricum, chiar și atunci cînd eu nu le aud. Orice aș fi făcut și oriunde m-aș fi dus, timpul trecea.
Singurul rost pe care îl mai vedeam era să urmăresc cît mai atent trecerea timpului, să o înregistrez, să o explic. A fost cea mai dureroasă ocupație din viața mea, dar n-a fost fără rost.
Am început să văd trecerea timpului în orice: în frunzele care cad sau doar se mișcă, în orice schimbare, în orice cuvînt sau gest care erau înghițite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu însumi rămîneam nemișcat și neputincios în fața trecutului care mă înghițea încetul cu încetul.Trecerea timpului se poate măsura cu orice. O măsuram cu hainele din care creșteam, cu oamenii care mureau sau se căsătoreau. Nimic nu oprește trecerea timpului. Și cei îndrăgostiți pot spune: iată, sîntem cu o atingere mai aproape de moarte, sîntem cu o îmbrățișare, cu un sărut mai aproape de moarte.
Sîntem întotdeauna mai aproape. De multe ori mă surprind asupra aceluiași gînd în timpul Liturghiei, cînd preoții și diaconii își dau sărutul iertării și al dragostei înainte de a se împărtăși cu Trupul și Sîngele lui Hristos. Atunci ei se cuprind și, sărutîndu-se pe umăr, zic: „Hristos în mijlocul nostru”, iar celălalt răspunde: „Este și va fi”.Ce minunat! Atunci sînt cu adevărat cu un sărut mai aproape de moarte, dar și mai aproape de Viață. Pentru un singur lucru mă rog atunci: ca sărutul acesta să mă apropie anume de Viață, și nu de moarte.
(Excerpt From: Savastie Baștovoi, Între Freud și Hristos, iBooks)