Chiar și cel mai vajnic apărător al importanței cruciale a crezurilor și mărturisirilor de credință pentru viața Bisericii ar fi obligat să recunoască faptul că în toate tipurile de cărți sfinte rugăciunea trebuie considerată cu mult superioară crezului. Această recunoaștere este valabilă în ciuda prezenței în Noul Testament a unor fragmente ce par citate din crezuri creștine timpurii sau din surse de natură credală… Primele generații de ucenici și apoi toate generațiile de creștini care le-au urmat și-au amintit, după cum spune Noul Testament, că „Hristos Iisus… în mărturia Sa în fața lui Ponțiu Pilat, a făcut mărturisirea cea bună” (1Tim. 6.13) pe care ei s-au străduit să o imite pe cât au putut mai fidel când, la rândul lor, au fost chemați ca, în mărturia lor, să facă „mărturisirile cele bune” înaintea lungului și tristului șir de urmași ai lui Ponțiu Pilat în următoarele douăzeci de secole… De aceea, rugăciunea, nu mărturisirea de credință, trebuie să fie activitatea continuă a credinciosului creștin. Nu „mărturisiți neîncetat”, ci „rugați-vă neîncetat” (1Tes. 5.17) îi admonestează Pavel pe tesaloniceni…
(Credo: ghid istoric și teologic al crezurilor și mărturisirilor de credință în tradiția creștină, de Jaroslav Pelikan, trad. Mihai-Silviu Chirilă, Polirom, Iași, 2010, pp. 256-257)