Întrucât Anul nou este începutul zilelor anului, se cuvine ca în această zi să adunăm în suflet cugetări, simţiri şi stări sufleteşti care ar putea să îndrepteze, în chip vrednic de numele de creştin, toate lucrările săvârşite de el în răstimpul acestui an.
Să ne gândim puţin şi vom afla ce înseamnă Anul nou în viaţa duhovnicească.
În viaţa duhovnicească, An Nou este atunci când oarecine dintre cei ce trăiesc în nepăsare începe să aibă râvnă pentru a se mântui şi a plăcea lui Dumnezeu, căci atunci când el se hotărăşte la aceasta, pe dinlăuntrul şi pe dinafara lui toate se reclădesc pe temeiuri noi – cele vechi trec şi se fac toate noi.
Dacă ai această stare, înnoieşte-o; iar dacă n-o ai, dobândeşte-o – şi va fi la tine Anul nou.
Miezul prefacerii amintite stă în aceea că omul începe din această clipă să trăiască numai pentru Dumnezeu spre mântuirea sa, în vreme ce mai înainte trăia doar pentru sine, gătindu-şi pierzarea. Acum, el leapădă deprinderile vechi, toate plăcerile sale şi toate lucrurile în care află desfătare; taie patimile şi aplecarea spre pofte şi îşi însuşeşte faptele asprei lepădări de sine, iar această preschimbare este întocmai ceea ce trebuie să fie, potrivit Apostolului, tăierea-împrejur a inimii.
Astfel, toate lucrurile care se îmbulzesc în conştiinţa noastră de Anul Nou se înmănunchează într-unul singur: înnoirea noastră lăuntrică prin tăierea-împrejur a inimii.
Dacă, prin bunăvoinţa Domnului, cineva se va pregăti de Anul nou într-acest chip, adică dacă nu va cugeta doar acestea, ci le va şi împlini cu lucrul, acela va prăznui Anul Nou în cel mai desăvârşit chip creştinesc şi se va pregăti să petreacă creştineşte întregul an. De următorul An nou, el va trebui doar să reînnoiască şi să reîmprospăteze ceea ce a primit acum.
(Teofan Zăvorâtul)