Îngrijorări hermeneutice

  • În ciuda descendenței sale creștine bogate, hermeneutica și-a risipit, în ultima vreme, moștenirea. Interpretul risipitor a părăsit casa autorității și a pornit în căutarea autonomiei iluministe. În timp ce străbătea deșertul criticismului însă, resursele sale s-au terminat. Flămând de semnificație, și-a dorit să fie chemat din nou. Acum însă, amețit de libertate și de foame, citește cu înverșunare, hrănindu-se cu texte fără gust, prins într-un fel de carnaval dionisiac deconstructivist.
  • Respingând atât autoritatea Tatălui, cât și raționalitatea Logosului, hermeneutica a ajuns disciplina pierdută, care și-a risipit moștenirea printr-o citire răzvrătită și turbulentă. Odată cu moartea autorului și cu respingerea autonomiei textului însă, se naște cititorul. Acum, sensul nu mai este descoperit, ci este creat, în virtutea nou descoperite voințe nietzscheene de putere a cititorului… Odată cu nașterea cititorului, divinul a fost repoziționat: era postmodernă se simte mult mai confortabil, gândindu-L pe Dumnezeu nu ca pe un Autor transcendent, ci ca pe un Duh imanent. Norul Șekinei s-a oprit deasupra comunității interpreților. În mod ironic, în mare parte neteologii sunt cei care, în contextul dezbaterilor curente, au revendicat o hermeneutică teologică.
  • În cele din urmă, ortodoxia stă în picioare sau cade împreună cu afirmația că Evangheliile se referă la individul ireductibil Isus Hristos sau, dimpotrivă, că textele se referă de fapt la niște adevăruri morale și religioase, pe care Isus nu face decât să le ilustreze. Hermeneutica este inextricabil legată de hristologie. Într-o formulare brutală, interpretarea non-literală îl ia pe Isus de pe Cruce, iar patimile devin altceva decât istoria lui Isus.
  • Pentru fiecare dintre noi, Duhul este o sabie care spintecă pasajele încăpățânate și obscure, care iluminează camerele minții în așa fel încât gândurile întunecate și concluziile nesigure devin limpezi și eficiente și care ne furnizează interpretări practice.

(Teologia primă, de Kevin J. Vanhoozer, Logos, Cluj-Napoca, 2017, pp. 240, 234, 236, 251)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.