Paștele se apropie. Cea din urmă săptămână, care nu va mai avea sfârșit, e gata să înceapă. (…) Și începe coborârea în lumina soarelui și a slavei, printre crengile proaspăt tăiate, în mijlocul cântărilor bunelor nădejdi. (…) Cerul, larg deschis către zarea zărilor, era de-o albăstrime nelumească: văzduh smălțat cu crini, sclipitor și înviorător ca făgăduința ochiului lui Dumnezeu. Stelele nu se zăreau dar se părea că străfulgeră de-o seamă cu soarele nostru domoala sclipire a celorlalți sori ai depărtărilor. Un vânt încropit, adiind a Rai, încovoia blajin nevinovatele culmi ale copacilor și primenea înverzirea feciorelnicelor frunze din muguri. Era una din acele zile în care albastrul pare mai albastru, verdele mai verde, lumina mai luminoasă, iubirea mai îndrăgostită. Cei ce-L întovărășeau pe Hristos devale, se simțeau aievea în acea fericită vrajă a lumii și a clipei. Niciodată ca în ziua aceea nu-și simțiseră sufletul gâlgâind de nădejdi și de prosternare. Strigătul lui Petru se schimba în strigătul oștirii aceleia, mici dar evlavioase, ce cobora povârnișul către cetatea cetăților. OSANA, FIUL LUI DAVID! cântau glasurile tinerilor și ale femeilor. Până și ucenicii, deși bine știau că acela era cel din urmă soare pe care aveau să-l mai privească, deși vedeau că acela este alaiul unui osândit, până și ucenicii, în mijlocul acelei năvalnice voioșii, prind iarăși a trage nădejde.
(Viața lui Isus, de Giovanni Papini,
Ed. Orizonturi, București, 2012, p. 268,272)