
(Dialog decupat din romanul Sfârșit de capitol, primul volum (În așteptare…), scris de John Galsworthy. Concret, acesta descrie discuția dintre unchiul muribund și nepotul îndrăgostit de femeia nepotrivită. Îngrijorările celui care pleacă (unchiul octogenar) și jena celui care rămâne (nepotul vivace), transformă acest dialog într-o mărturie. Avem aici perspectiva încă stabilă pe care o aveau oamenii educați și religioși asupra căsătoriei. Ne aflăm – prin acțiunea romanului – în secolul XIX, în odaia austeră a episcopului Cuthbert. Nepotul Adrian se află acolo împreună cu familia peintru a-și lua rămas bun de la unchiul lui, fără să știe că acesta îl va aborda într-o chestiune atât de personală.)
„Când, peste o oră deschise din nou ochii, privirile îi căzură pe nepotul său Adrian, aşezat la piciorul patului. Timp de câteva minute contemplă culoarea arămie a unei feţe înguste, împodobite cu o barbă, o faţă slabă şi brăzdată de cute, încununată de un păr cenuşiu; o cercetă cu un soi de vagă mirare, ca şi cum îl descoperise pe nepotul lui mai bătrân decât se aşteptase. Apoi, înălţându-şi sprâncenele, se adresă cu aceeaşi notă amuzată în vocea stinsă:
– Dragul meu Adrian! Ce drăguţ din partea ta! N-ai vrea să vii mai aproape? Ah! M-au cam părăsit puterile, dar aş dori să profiţi de restul de forţă care mi-a mai rămas; sau poate invers, vei fi spunând tu. Trebuie să trec de-a dreptul la subiect sau să mă las păgubaş. Tu nu eşti cleric, aşa că voi încerca să exprim cele ce am de spus prin cuvintele omului de lume care am fost şi eu cândva, dacă nu chiar întotdeauna. Am auzit că nutreşti o afecţiune sau, ca să spun aşa, că eşti îndrăgostit de o doamnă care nu se află în situaţia de a-ţi putea deveni soţie – adevărat?
Faţa nepotului său, binevoitoare şi ridată, reflectă un blând interes.
– Adevărat, unchiule Cuthbert. Îmi pare rău dacă lucrul ăsta te necăjeşte.
– E o afecţiune reciprocă?
Nepotul ridică din umeri.
– Dragul meu Adrian, din vremea tinereţii mele şi până acum lumea şi-a mai schimbat felul de a gândi; totuşi, în jurul căsătoriei pluteşte încă un nimb sfânt. Oricum, aste e o chestiune care priveşte conştiinţa ta şi nu pe mine. Dă-mi puţină apă…
După ce sorbi din paharul înălţat la buze, urmă cu voce mai slabă.
– De când a răposat tatăl tău, eu am fost, într-un fel, in loco parentis1 pentru voi toţi, şi principalul depozitar, presupun, al tradiţiei care se leagă de numele nostru. Voiam să-ţi spun că numele nostru are rădăcini foarte adânc împlântate în trecut şi foarte onorabile. Şi singurul lucru pe care-l mai pot păstra acum familiile foarte vechi este un anumit simţ al datoriei, moştenit din tată-n fiu; unele fapte care ar putea fi scuzate în cazul unui tânăr, nu sunt scuzabile la un om matur şi cu o anumită poziţie socială, cum eşti tu. M-ar durea să părăsesc viaţa pământească cu gândul că numele nostru ar putea fi terfelit prin ziare sau purtat din gură în gură. Iartă-mă că mă amestec în viaţa ta intimă şi îngăduie mi să-mi iau rămas bun de la voi toţi. Va fi mai puţin dureros dacă vei transmite tu celorlalţi binecuvântarea mea, atât cât preţuieşte ea – ceea ce, mi-e teamă, e destul de puţin. Bun rămas, dragul meu Adrian, bun rămas.
Glasul se stinse într-un murmur. Episcopul închise ochii şi Adrian, după ce rămăsese un minut în picioare, contemplând chipul scofâlcit, ca de ceară, se furişă, înalt şi puţin adus de spate, către uşă; o deschise şi dispăru.