
Continuare de AICI:
Către sfârşitul anilor ’30, tatăl meu mi-a propus să plec să-mi continui studiile în Germania, la Seminarul lui Martin Buber din Frankfurt pe Main. Tata era un om foarte credincios, mare cunoscător al Talmudului şi al Cabalei. L-am privit cu mirare. „Dar, tată, mai întâi, tu ştii că sunt comunist. Şi apoi: Hitler?!“ S-a uitat la mine calm, zâmbind. „Că eşti comunist, o ştiu prea bine, dar, crede-mă, ai să-ţi dai seama că ceea ce-ţi trebuie e şcoala – cea mai bună. Cât despre Hitler – a izbucnit în râs –, ce Hitler?! Câţi Hitleri nu a cunoscut istoria evreilor! Hitlerii vin şi se duc. Evreii rămân şi continuă să studieze.“ Şi Neville Chamberlain era convins că se poate discuta cu Führerul pe un ton calm, că exista posibilitatea reală de a-l domoli. Dar Führerul s-a dovedit a fi ipocrit numai atunci când a fost vorba să-i convingă pe Chamberlain şi pe Daladier că şi el, ca oricare alt politician, nu era decât un mincinos ale cărui discursuri înflăcărau masele. Doar că, în privinţa evreilor, Führerul nu minţea câtuşi de puţin. Era sincer: nici o contradicţie între vorbele şi faptele sale.
(Din A fi evreu după Holocaust, Humanitas, București, 2015, pp. 26-27)