Îmi recunosc o anumită pasiune pentru Edgar Degas (1843-1917). Figură a unui curent artistic interesant, impresionismul, Degas va deveni un fel de enfant terrible al breslei. Cunoscut îndeobște ca pictor, el nu s-a tras înpoi când a fost vorba de alte forme artistice. Îl găsim modelând sculpturi interesante, schițe sugestive și stampe. După o perioadă de noviciat pe lângă Ingres și Delacroix apucă pe drumul propriu, solitar și încrezător.
Această ruptură este mult comentată de către critici. Fără ea, am și avut doar variațiuni pe aceeași temă. Odată produsă, Degas poate zbura liber spre înălțimi numai de el știute. Mă refer aici la acea preocupare aparte pentru scene din viața contemporană. Atenția sa se îndrepta către figura umană plasată într-un cadru modern, de secol XIX. Este impresionant cum reușește să fotografieze pictural scene de un dinamism aparte. Personajele sunt de o vitalitate naturală, iar culorile extrem de bine lucrate.
Imaginea corpului a devenit, în timp, din ce în ce mai puțin idealizată. În prezentarea compozițiilor sale, Degas s-a folosit de o tehnică specifică, structurând scenele astfel încât să pară a fi instantanee surprinse de un trecător. Aici s-a manifestat și diferența între el și ceilalți colegi. El respingea constant pictura în plein-air, fapt considerat destul de neobișnuit în epocă.
Drept exemplificare vă ofer mai jos două capodopere. Prima este un tablou de familie, cea de a doua a orchestrei simfonice mult iubite. Ca să facem o paralelă cu tehnicile foto/video; prima este un zoom out, a doua un zoom in.
