
Când, după mileniile istoriei umanității a apărut primul om duhovnicesc, în care viața naturală a trupului nu era doar luminată de sensul divin al vieții lumii, ci și sfințită de el ca duh al iubirii, a fost o nouă revelație a aceluiași sens ca forță personală vie, în stare să atragă la sine și să-și însușească forța materiei. Dacă primul om natural a fost chip și asemănare a lui Dumnezeu, noul om duhovnicesc e Dumnezeu adevărat, pentru că în el ființa lui Dumnezeu, care alcătuiește adevăratul sens al întregii ființări, s-a arătat pentru prima dată în lume așa cum este în Sine; s-a arătat lumii drept ceea ce există în mod necondiționat. Fiindcă în Sine Dumnezeu nu e nici lege cu putere de destin care să apese asupra vieții naturale a materiei, nici rațiune care luminează doar întunericul acestei vieți și arată în lumina ei neadevărul și răul acesteia: Dumnezeu e mai mult decât asta și poate face mai mult decât asta, iar Hristos a arătat în fapt acest mai mult, a arătat că Dumnezeu este iubire sau persoană absolută.
Întruparea Logosului divin în persoana lui Iisus Hristos e apariția noului om duhovnicesc, a celui de-al doilea Adam. Așa cum primul Adam, cel natural, nu trebuie înțeles numai o persoană individuală între altele ci o persoană atotunitivă, care include în sine întreaga umanitate naturală, tot așa și al doilea Adam nu este numai această ființă individuală, ci în același timp și una universală, cuprinzând în sine întreaga umanitate duhovnicească renăscută. În sfera existenței divine veșnice, Hristos e centrul duhovnicesc al organismului universal. Dar, întrucât, cufundat în fluxul fenomenelor, acest organism sau umanitatea universală se supune legii existenței exterioare și trebuie să restaureze în timp, prin osteneală și suferință, ceea ce a părăsit în veșnicie, adică unitatea interioară cu Dumnezeu și natura, de aceea pentru restabilirea ei reală Hristos, ca principiu activ al acestei unități, a trebuit să coboare în același flux al fenomenelor, a trebuit să se supună aceleiași legi a existențelor exterioare și să devină din centrul veșniciei centrul istoriei apărând într-un anume moment, la plinirea timpului. Veșnic neputincios în fața lui Dumnezeu, dar copleșindu-l pe om la începutul timpurilor, duhul răul al discordiei și vrăjmășiei a trebuit să fie copleșit în inima timpului de Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omul ca Întâiul-Născut al întregii creații, pentru ca la sfârșitul timpului să fie izgonit din întreaga creație – acesta e sensul ontologic al întrupării.
(Temeiurile duhovnicești ale vieții, de Vladimir Soloviov, Deisis, Sibiu, 2018, pp. 105-106)