
Interpretarea depinde, în cele din urmă, de virtuțile teologice ale credinței, nădejdii și dragostei. Credința că există o prezență reală, un glas, un sens în text; nădejdea că o comunitate interpretativă poate, prin puterea Duhului, să dobândească o înțelegere adecvată, deși nu absolută a sensului respectiv; dragostea, o relație reciprocă a dăruirii de sine între text și cititor. (…) Interpretul risipitor are nevoie de virtuți teologale. Numai credința, nădejdea și dragostea ne dau puterea să nu comitem acte de violență interpretativă împotriva unui text. Roada Duhului înțelegerii este pacea – a îngădui cuiva să existe, a primi cu bunăvoință pe celălalt. Menționarea păcii și a dreptății ne amintește de anabaptiști, care au pus accentul pe rolul uceniciei și al ascultării, în interpretarea biblică. Faptul că putem să renunțăm la interesele noastre și că ne putem extinde „simpatia existenței” asupra unui text este o roadă a Duhului.
(Teologia primă, de Kevin J. Vanhoozer, Logos, Cluj-Napoca, 2017, pp. 255-257)