Noi, oamenii, posedăm atotputernicia cuvântului, dar cât de mult facem rău folosință de ea! În loc să facem din cuvântul nostru ecoul pur al sunării dinăuntru, noi o coborâm prea adesea la nivelul de flecăreală sau chiar minciună. (…) Noi ne pregătim sufletele să devină harfe ale lui Dumnezeu atunci când în vorbirea noastră cultivăm muzica tăcerii. Cu cât în cuvântul nostru vibrează mai mult gândul care cugetă, amintirea pătrunsă de suflet, rugăciunea cu regularitate, cu atât mai mult în el se pregătește sunarea harfelor. Faptul că un om e muzical sau nu are legătură mai mult cu urechea decât cu vocea; și astfel noi vom ajunge la muzica interiorității în măsura în care vom exersa arta de a asculta cu atenție, în mod subtil. (…) Misiunea noastră este ca în mijlocul sunetelor tunătoare de trâmbiță ale destinelor epocii să cultivăm acordurile divine de harfă ale sufletului.
Aserțiune ce-i aparține teologului german Emil Bock și care apare în lucrarea Apocalipsa. Considerații asupra Revelației lui Ioan (Univers Enciclopedic, București, 2010).
Mi-a plăcut metafora harfei pe care Bock o pune în dreptul sufletului. Ni se descrie un suflet care trebuie să cânte suav (precum atingerile harfei) și să fie o alternativă la stridențele (de trompetă) ale lumii în care tărim. Această muzicalitate a tăcerii este discretă dar fermă; ea nu se remarcă prin pârghiile obișnuite ale lumii. E mare lucru să o descoperi și să o promovezi. Un suflet purificat, eliberat de constrângeri omenești, va reuși să se facă relevant într-o vreme atât de irelevantă.
Prin copiii Săi Și-a propus Dumnezeu să schimbe fața umanității. Dacă noi abdicăm, dacă ne retragem timizi în spatele zidurilor, cauza este ca și pierdută. Așadar, un mare deziderat ne stă înainte. Vom reuși noi să-l atingem?! Această întrebre n-ar trebui să ne descurajeze, ba dimpotrivă. Ar trebui să fim provocați la o viață onestă și deschisă. Să facem din mărturisirea credinței noastre o prioritate demnă și smerită în același timp.