Recent m-am aplecat, din nou, asupra biografiei lui Iefta. E judecătorul născut dintr-o prostituată și care a avut parte de o copilărie nefericită. Într-un context dubios, a fost alungat de frații săi, stabilindu-se în cetatea Tob. Acolo, potrivit Jud. 11.3, „niște oameni fără căpătâi s-au strâns la Iefta și făceau plimbări cu el.” Cam în această atmosferă se scurgeau anii viitorului judecător, într-o boemie pe care aproape o invidiem. Ieșit mult prea devreme de sub autoritatea părinților, Iefta fusese absorbit de către anturaj. Probabil și firea lui se preta la o asemenea conduită. Ni-l imaginăm sociabil, cu calități înnăscute de lider și un tânăr care reușea să atragă atenția. Dacă atâția se adunaseră în jurul lui înseamnă că exista ceva la mijloc. Este acel „lipici” pe care-l ai sau nu-l ai, acel spirit volubil (poate chiar volatil) de care Iefta da dovadă.
Între timp, țara trecea prin vremuri grele. Un război se anunța la orizont, iar de data acasta amenințarea venea din partea fiilor lui Amon. Aceștia revendicau anumite teritorii, iar pentru a le obține erau în stare de o răfuială în toată regula. Bătrânii țării intraseră în stare de alertă, așa că erau nevoiți să găsească soluții. Printre acestea, cea mai viabilă și la îndemână, era tocmai haiducul de Iefta. Cum să-l numim altfel?! Când îi citești biografia ți-l imaginezi mai degrabă ca un haiduc, decât un funcționar sau un bărbat cuminte și la casa lui. Ei bine, tocmai la haiducul acesta ciudat și dârz apelează bătrânii. Iefta îi primește, după cum știm, dar are grijă să le servească replica: „Nu m-ați urât voi și nu m-ați izvonit voi din casa tatălui meu? Pentru ce veniți la mine acum când sunteți în strâmtoare?” (Jud. 11.7). Se pare că tristețea vieții lui avea legătură și cu încuviințarea acestor lideri! Una peste alta, Iefta își iar rolul în serios, negociază cu fiii lui Amon și obține un armistițiu. Numai că, atunci când toate păreau rezolvate, ceva supranatural se întâmplă. Duhul Domnului vine peste Iefta, care purcede la război, trecând cu armata sa împotriva inamicilor. Prins în vâltoarea evenimentelor, haiducia lui Iefta „lovește” din nou. Cum îi condiționase pe bătrânii cetății ceva mai devreme, acum încearcă să-L condiționeze pe Dumnezeu. Îi spune că dacă va avea izbândă (implicit, dacă va avea parte de ajutorul Domnului), el va aduce drept ardere de tot persoana care-i va ieși prima în întâmplinare din casa lui. În felul acesta se consumă una dintre cele mai stupide tragedii ale Vechiului Testament. După cum știm, după victorie, fiica lui Iefta îi iese înainte plină de entuziasm. Tatăl ei se lamentează, dar – după două luni de răgaz – o va aduce drept ardere de tot. Și iată cum, în același timp, bucuria victoriei se învăluie cu durerea sacrificiului.
Iată un final de viață extrem de controversat, marcat de o juruință gratuită. Nu-i ceruse Dumnezeu așa ceva și nici nu stătea în caracterul Lui să o facă. Dar Dumnezeu îl lasă pe Iefta să-și facă „numărul”. Temperamentul, educația, contextul de viață – toate acestea reprezintă o presiune prea mare. Iefta cedează, dovedindu-și limitele la fiecare pas. Și totuși, Duhul Domnului a venit (și) peste el. În joc era cauza lui Dumnezeu, așa că ea trebuia apărată în mod supranatural. Iar Iefta, după cum vedem, este și el un instrument prin care lucrul acesta se realizează. El tot haiduc rămâne – în gând și-n faptă – , doar că haiducia lui se pliază pe planul suveran al lui Dumnezeu. Într-un moment istoric – pentru el și pentru țară – , el chiar reușește ceva semnificativ. Să nu ne mirăm că-l găsim nominalizat în lista din Evrei 11 (vers. 32) și să nu ne mirăm că Dumnezeu lucrează cu cine vrea. Așa că, poți fi haiduc, dar să porți, în cele din urmă, adevăratele războiae – ale Domnului!