
[Din pilda neghinei înțelegem] că în istoria umană binele nu este despărțit de rău – ele cresc împreună. Să ne aplecăm mai întâi asupra semnificației ei primordiale, religioase. Obiectul ei propriu este împărăția harului; ea se referă la sfârșitul ultim, de dincolo de lume. Faptele rele acumulate în timp vor arde în iad, iar faptele bune acumulate vor fi strânse în grânarul divin. Dar, până în clipa sfârșitului, păcătoșii și sfinții vor crește împreună. Astfel, din punctul de vedere al istoriei împărăției harului, sau al trupului mistic al lui Hristos, se poate spune că două mișcări imanente se încrucișează în fiecare punct al evoluției omenirii și afectează fiecare dintre complexele sale de moment. Una dintre aceste mișcări trage în sus (către mântuirea finală) tot ceea ce în omenire participă la viața divină a împărăției harului, sau Biserica (care este în lume, dar nu din lume), și urmează atracția lui Hristos, Capul neamului omenesc. Cealaltă mișcare trage în jos (către osânda finală) tot ceea ce în omenire aparține Prințului lumii acesteia, capul tuturor răufăcătorilor. Tocmai pentru că suferă aceste două mișcări interne înaintează istoria umană în timp. Creștinul știe că, deși permanent zădărnicită și permanent camuflată, lucrarea se realizează în ciuda tuturor opreliștilor, pe măsură ce istoria avansează, și că, astfel, din cădere în cădere, dar și din câștig obscur în câștig obscur timpul înaintează către înviere.
(Fragment din lucrarea Pentru o filozofie a istoriei, de Jacques Maritain)