Azi, la 90 de ani, s-a stins George Steiner. Nu trebuie să fi fost specialist în lingvistică sau/și literatură ca să fi auzit de el. A fost o prea mare personalitate și un erudit de o rară elecție ca să nu-l fi remarcat, fie și numai în treacăt.
Drept omagiu, vă ofer un fragment Gramatica creației, probabil una dintre cele mai populare cărți ale lui Steiner. A fost publicată inițial în 2001 (în românește a apărut în 2015), asta ca să înțelegeți de ce se referă atât de entuziast și lucid la secolul trecut.
Există, cred, în climatul spiritual de la sfârşitul secolului al XX-lea semnele unei oboseli majore. Cronometrarea interioară, contractele cu timpul, care ne definesc conştiinţa într-o măsură atât de mare, indică toate amurgul târziu în forme ontologice – care ţin de esenţa, de structura fiinţei noastre. Suntem sau simţim că suntem întârziaţi. Masa a fost strânsă deja. „Timpul, doamnelor şi domnilor, timpul.“ O asemenea percepţie este cu atât mai uimitoare cu cât contrazice faptul că, în ţările dezvoltate, durata medie şi speranţa de viaţă sunt în creştere. Şi, cu toate acestea, umbrele se măresc. Se pare că, asemenea plantelor, ne înclinăm către pământ şi înspre miazănoapte. Setea de explicaţii, de cauzalitate domină natura noastră. Noi vrem să ştim: de ce? Ce ipoteză ar putea să elucideze o fenomenologie, o structură a experienţei trăite pe cât de confuză, pe atât de multiplă în manifestările ei ca aceea a „terminalităţii“? Merită să ne punem cu toată seriozitatea asemenea întrebări, sau ele nu fac decât să invite la comentarii superflue? Nu am un răspuns cert.
Barbaria, aşa cum ne arată istoria, este perenă. Nu au existat utopii şi nici comunităţi consacrate dreptăţii sau iertării. Îngrijorările noastre actuale – provocate de violenţa din stradă, de foametea din aşa-numita Lume a Treia, de reîntoarcerea la conflictele etnice barbare şi de posibilitatea unei pandemii – trebuie văzute pe fundalul unui moment excepţional. Începând cam din vremea bătăliei de la Waterloo şi până la masacrele de pe frontul de vest din 1915-1916, burghezia europeană s-a bucurat de o perioadă privilegiată, de un fel de armistiţiu cu istoria. Susţinuţi acasă de exploatarea muncii industriale şi de stăpânirea colonială în străinătate, europenii au cunoscut un secol de progres, de dispense liberale, de speranţe întemeiate. În lumina apusă a unui asemenea calendar de excepţie, fără îndoială idealizat – observaţi compararea constantă a perioadei de dinainte de august 1914 cu o „lungă vară lungă“ – noi ne trăim neliniştile prezente.