Născut în 1079, decedat în 1142, Pierre Abelard a fost unul dintre cei mai mari filozofi, logicieni și teologi medievali. A studiat cu nominalistul Roscelin, urmând apoi o carieră didactică. În acest timp s-a îndrăgostit de Héloïse, o fostă elevă, care i-a devenit iubită și soție secretă. Disputele – mai mult sau mai puțin juste – cu Fulbert, unchiul fetei, fac picanteria acestei biografii.
Începând cu 1118 se retrage la mănăstire. Joacă apoi un rol important în ceea ce se va numi cearta universaliilor. După un timp ajunge la conflict pe teme teologie cu abatele mănăstririi și este nevoit să plece. Se retrage în Champagne, unde construiește un mic oratoriu numit Paracletus. Are un suucces extraordinar, mai cu seamă că acum încep să-i circule tratatele. Un conciliu local va incrimina anumite părți ale scrierilor, iar în 1141 este acuzat de erezie. Papa Inocențiu al III-lea îi interzice să mai scrie, opera lui fiind distrusă.
La intervenția abatelui din Cluny, lui Abelard i se permite să-și petreacă restul vieții în respectiva mănăstire. Moare la 63 de ani fiind înmormântat la Paracletus, locul pe care l-a ctitorit cu atâta elocință. În 1164 moare și Héloïse, trupul său fiind așezat alături de cel al lui Abelard.
Câteva citate din opera acestui teolog controversat ne-ar prinde bine:
Toți oamenii cât au timp sunt mici și n-au ajuns încă la vârsta discernământului, urmează credința și obiceiurile acelora cu care au de-a face și mai ales pe ale acelora pe care îi iubesc mai mult.
Este un lucru de mirare că în timp ce în succesiunea generațiilor și a vremurilor inteligența umană sporește în toate celelalte lucruri, credința, expusă cum este celei mai mari primejdii de eroare, nu cunoaște nici un progres.
Domnul este înfometat după jertfa inimii, nu după cea a animalelor, și în ea își găsește El desfătarea, iar când pe aceea a găsit-o, pe cealaltă n-o caută.
Tare îmi place ca prin atât de puține vorbe să se redea esența unui lucru atât de însemnat, iar țelul întregii etici să fie cuprins atât de exact.
Nici un om cu judecată dintre ai noștri nu se oprește de la cercetarea și discutarea cu argumente raționale a credinței, iar lucrurile îndoielnce nu sunt acceptate rațional decât după indicarea temeiului pentru care ele trebuie acceptate.