Personajele istorice sunt adesea ținta multor preconcepții. Apostolii intră și ei în aceeași categorie. Bunăoară, să-l luăm pe apostolul Pavel. Cel mai adesea el este văzut ca un om (exclusiv) al cărții, mereu învățând oamenii Cuvântul lui Dumnezeu și desprins de realitățile practice ale slujirii. Or, n-a fost nici pe departe așa. Citim în Epistola către Romani despre o preocupare stringentă a marelui apostol: să ducă niște ajutoare pentru săracii dintre sfinții care sunt în Ierusalim (15.26). Mai întâi să observăm alăturarea dintre sărăcie și sfințenie. Ele fac uneori casă bună, deși evanghelia prosperității ne-ar contrazice. Și totuși, faptul că-ți predai viața pe de-antregul Domnului Hristos, nu te absolvă de eventuale lipsuri și încercări. Desigur, nu toți sfinții sunt săraci, așa cum nu toți săracii sunt sfinți.
Apostolul le scrie celor de la Roma despre această acțiune pe care o întreprinde și de care dorește să se achite cu brio. Apoi îi va vizita și pe ei, pentru că demult își dorise asta. Dar, până una-alta, iată-l pe Pavel motivându-i pe cei din Ahaia și Macedonia să fie darnici față de frații lor. Iată-l strângând fonduri ca un filantrop veritabil și apoi însărcinându-se pe sine însuși să le ducă la destinație. Slujirea Cuvântului înseamnă și atenție la nevoile oamenilor. Pavel nu a fost un predicator autist, nici un erudit care s-a rupt în mod fatal de realitatea înconjurătoare. Dimpotrivă, a fost un om al vremii lui, înțelegând detaliie momentului și simțind alături de copiii lui Dumnezeu.
Poate o astfel de perspectivă, mai cuprinzătoare, ne lipsește adesea. Reducționismul nostru (fie el și spiritual) ne poate face insensibili. Ușor putem degenera în teoreticieni imbatabili, dar care nu lasă în urma lor nicio dovadă de bunătate. Să fim atenți la acest detaliu. Și asta nu pentru că așa e frumos, ci pentru că suntem realmente datori.