Vechiul Testament este presărat cu teofanii. E vorba de acele întâlniri frontale, în contexte diferite, ale oamenilor cu Dumnezeu. De fiecare dată e vorba de transmiterea unui mesaj, de însărcinare sau de prevenție. Dumnezeu a ales această cale pentru a-Și comunica voia și pentru a-i îndruma pe oamenii Săi, Ei bine, elementul comun al acestora este teama sau groaza inerentă. Când creatura își întâlnește Creatorul, ceva de proporții se întâmplă. Șocul unei asemenea întâlniri nu e ușor suportabil. Ești amprentat pentru tot restul vieții.
Trei exemple ar fi suficiente. Iacov, patriarhul arhetipal, s-a înfricoșat la vederea îngerilor, la Betel. Ființele angelice urcau și coborau pe scara rezemată de cer, dar Iacov totuși se înspăimântă. Deși era de bine, deși era o confirmare și un legământ, personajul nostru nu poate fi detașat. Moise s-a înfricoșat când l-a întâlnit pe Dumnezeu la rugul aprins. Ineditul acestui episod îi produce o adevărată uimire, un șoc fără precedent. Moise nici nu știe cum să procedeze, iar faptul acesta apare și în alte scene similare. În fine, David s-a înfricoșat adesea înaintea lui Dumnezeu și a lucrărilor Sale (Ps. 47.2; 66.5; 68.35). Prezența Domnului nu-l lăsa niciodată indiferent. Întotdeauna și-a trăit experiențele spirituale într-un mod maxim. Nimic nu putea fi mai important, mai copleșitor.
Pentru că e, din nou, duminică, ar trebui să ne întrebăm și noi asupra acestei atitudini. În prezența Lui, în părtășia pe care El ne-o oferă, mai încercăm o astfel de stare? Mai este reverența noastră atât de profundă și de cuprinzătoare? Nu e vorba de teama ca Dumnezeu să ne nimicească, ci doar de teama care ne trădează respectul suprem. Nimic nu ar trebui să fie mai înălțător decât astfel de momente. Nimic nu ar trebui să ne solicite, dar nici să ne îndestuleze mai mult ca aceste episoade. Și, de fapt, să nu fie episoade sporadice, să fie un mod de viață cu care să-i molipsim și pe ceilalți. Doamne ajută!