
Mai mult decât orice istorisire din Evanghelie, parabola fiului risipitor exprimă nemărginirea iubirii milostive a lui Dumnezeu. Iar când mă aşez pe mine în istorisire sub lumina acestei iubiri dumnezeieşti, devine dureros de limpede că plecarea de acasă este mult mai aproape de experienţa mea spirituală decât aş fi putut crede…
Plecarea de acasă este, prin urmare, mult mai mult decât un eveniment istoric ancorat în timp şi spaţiu. Este negarea realităţii spirituale că-i aparţin lui Dumnezeu cu întreaga mea fiinţă, că Dumnezeu mă ţine la adăpost într-o îmbrăţişare veşnică şi că sunt cu adevărat înscris în palmele mâinilor lui Dumnezeu şi ascuns în umbra lor. Plecarea de acasă înseamnă ignorarea adevărului că Dumnezeu „m-a plăsmuit în taină, m-a urzit în adâncurile pământului, m-a ţesut în sânul mamei mele“ (Ps 139/138, 13–15). Să plec de acasă înseamnă să trăiesc ca şi cum n-aş avea, de fapt, o casă şi aş fi nevoit să caut departe pentru a-mi afla una.
Casa este centrul fiinţei mele, unde pot auzi glasul care-mi spune: „Tu eşti preaiubitul meu, asupra ta odihneşte bunăvoinţa mea“ – acelaşi glas care i-a dat viaţă celui dintâi Adam şi i-a vorbit lui Isus, noul Adam; acelaşi glas care le vorbeşte tuturor copiilor lui Dumnezeu şi le dă libertatea să trăiască în mijlocul unei lumi întunecate rămânând în lumină. Am auzit acel glas. Mi-a vorbit odinioară şi îmi vorbeşte şi acum. Este glasul niciodată întrerupt al iubirii vorbind din veşnicie şi dăruind viaţă şi iubire ori de câte ori este auzit. Când aud acel glas, ştiu că sunt acasă cu Dumnezeu şi că nu am de ce să mă tem. Ca preaiubit al Tatălui meu, „pot să umblu prin valea umbrei morţii fără să mă tem de nici un rău“ (Ps 23/22, 4). Asemenea Fiului preaiubit, pot „să vindec bolnavii, să învii morţii, să-i curăţ pe leproşi, să alung diavoli“ (Matei 10, 8). „Primind în dar“, pot să „dau în dar“. Ca Fiu preaiubit, pot să înfrunt, să mângâi, să mustru şi să încurajez fără teama de respingere şi fără nevoia de afirmare. Ca Fiu preaiubit, pot suferi prigoană fără să-mi doresc răzbunare şi pot primi laudă fără a o folosi drept dovadă a bunătăţii mele. Ca Fiu preaiubit, pot să fiu torturat şi ucis fără să trebuiască vreodată să mă îndoiesc că iubirea care îmi e dată este mai tare ca moartea. Ca Fiu preaiubit, sunt liber să trăiesc şi să dau viaţă, liber şi să mor dăruind viaţă…Şi totuşi, iarăşi şi iarăşi, am plecat de acasă. Am fugit de mâinile care binecuvântau şi am alergat spre locuri îndepărtate în căutarea iubirii! Iată marea tragedie a vieţii mele şi a vieţii atâtor oameni pe care-i întâlnesc. Cumva am devenit surd la glasul care îmi spune că sunt Fiul preaiubit, am plecat din singurul loc în care pot auzi acel glas, nădăjduind cu disperare să găsesc în altă parte ce nu mai eram în stare să găsesc acasă.
Excerpt From: Henri J.M. Nouwen, Fiul risipitor, iBooks.